Casa noastră, visul lor: Povestea unei mame între sacrificiu și dezamăgire

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să faci asta fără să ne spui? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre goale, cu lumina palidă a după-amiezii strecurându-se printre jaluzele. Vlad, fiul nostru, se uita la mine cu ochii mari, dar nu părea vinovat. Mai degrabă, părea iritat.

— Mamă, e apartamentul meu acum. Voi ați zis că mi-l dați. Ce contează dacă îl închiriez? Am nevoie de bani, nu de spațiu.

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum toată greutatea anilor de muncă și sacrificiu mă strivește. Îmi amintesc perfect ziua când eu și Sorin, soțul meu, am decis să-i lăsăm lui apartamentul. Era o seară de vară, cu miros de tei și speranță. Tocmai ne mutasem la marginea orașului, într-o căsuță mică, dar cochetă, cu grădină. Ne-am gândit că Vlad va avea nevoie de un început mai bun decât am avut noi.

Eu și Sorin am crescut în familii modeste din Ploiești. Niciunul dintre noi nu a avut parte de moșteniri sau ajutor financiar. Am muncit din greu pentru fiecare leu. Când am rămas însărcinată cu Vlad la 23 de ani, abia terminasem facultatea de Litere. Sorin lucra deja ca profesor suplinitor la un liceu din oraș. Nu aveam bani de nuntă, dar ne-am căsătorit oricum, cu două verighete simple și o masă mică în sufrageria părinților mei.

Nu am avut luxul unui concediu de maternitate. Am revenit la școală la două luni după naștere, lăsându-l pe Vlad cu mama mea și hrănindu-l cu lapte praf. M-am simțit vinovată ani la rând pentru asta, dar nu aveam altă soluție. Salariile noastre abia acopereau chiria și cheltuielile zilnice.

Anii au trecut greu. Am strâns fiecare bănuț, am renunțat la vacanțe și haine noi doar ca să putem cumpăra apartamentul ăsta micuț cu două camere. Era visul nostru: un loc al nostru, fără grija proprietarilor sau a chiriilor care creșteau peste noapte.

Când Vlad a crescut și a intrat la facultate, am simțit că tot efortul nostru a meritat. Era un băiat isteț, ambițios, dar mereu grăbit să ajungă undeva mai sus. După ce și-a găsit un job bun la o firmă IT din București, ne-a spus că vrea să locuiască singur. Atunci am decis să-i lăsăm apartamentul și să ne mutăm noi la casă.

— Ești sigur că vrei să rămâi aici? l-am întrebat atunci.
— Da, mamă! E timpul să fiu pe picioarele mele.

Am vândut câteva bijuterii vechi ca să mobilăm casa nouă. Ne-am mutat cu inima strânsă, dar fericiți că Vlad va avea un început mai bun decât am avut noi.

Trei luni mai târziu, am aflat întâmplător de la vecina de la etajul trei că apartamentul nostru e închiriat unor studenți. M-a lovit ca un trăsnet. L-am sunat pe Vlad imediat.

— Mamă, nu e mare lucru! Am nevoie de bani pentru ratele la mașină și pentru city break-uri. Oricum nu stau acolo.

Sorin a tăcut mult timp după ce a auzit vestea. Într-o seară, l-am găsit stând pe bancă în grădină, privind în gol.

— Poate am greșit undeva… Poate l-am făcut să creadă că totul i se cuvine.

M-am simțit sfâșiată între furie și vinovăție. Am început să mă cert cu Sorin din orice: despre facturi, despre grădină, despre cât de des ar trebui să-l sunăm pe Vlad. Casa care trebuia să fie refugiul nostru a devenit un câmp de bătălie al frustrărilor nespuse.

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit pe neașteptate la noi. A intrat în bucătărie cu aerul lui grăbit și a început să-și verifice telefonul.

— Vlad, hai să vorbim serios! i-am spus eu cu voce joasă.
— Despre ce? Că nu vă convine ce fac cu apartamentul?
— Despre respect! Despre sacrificiul pe care l-am făcut pentru tine!

A oftat adânc și s-a uitat pentru prima dată în ochii mei.

— Mamă… eu nu v-am cerut nimic! Voi ați decis să-mi dați apartamentul. Eu vreau altceva de la viață decât ați vrut voi.

M-au durut cuvintele lui mai tare decât orice palmă. M-am ridicat și am ieșit afară în ploaie, încercând să-mi ascund lacrimile.

Seara aceea ne-a schimbat pe toți. Sorin a început să vorbească mai mult despre trecutul lui — despre cum tatăl lui nu i-a dat niciodată nimic și cum el a vrut să fie altfel cu fiul nostru. Eu am început să mă întreb dacă nu cumva am confundat dragostea cu datoria.

Vlad vine tot mai rar pe la noi acum. Apartamentul e doar o sursă de venit pentru el; casa noastră e doar o oprire scurtă între două drumuri. Eu și Sorin încercăm să ne regăsim liniștea în grădină și în serile liniștite împreună.

Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: Oare unde am greșit? Oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă fiul ei nu-l vede? Voi ce ați fi făcut în locul meu?