Anul acesta nu-mi serbez ziua: Povestea unei prietenii care m-a salvat

— Nu, nu vreau să vin, Ilinca! Nu înțelegi? Anul ăsta nu e de sărbătorit nimic!

Vocea mea răsună prea tare în bucătăria mică, iar fetița mea, Mara, se uită la mine cu ochi mari, speriați. Ilinca, prietena mea din liceu, e la telefon și tace o secundă. Știu că nu-i place să fie refuzată, dar nici eu nu mai pot să mă prefac. E a treia lună când abia reușesc să plătesc chiria și facturile. Soțul meu, Radu, a rămas fără serviciu după restructurările de la fabrică, iar eu fac naveta zilnic la două joburi prost plătite. Nu mai am bani nici de tort, nici de cadouri pentru copii. Anul ăsta, ziua mea va trece ca oricare alta.

— Ana, te rog… Nu trebuie să faci nimic. Hai doar să ne vedem, ca pe vremuri. Copiii abia așteaptă să se joace împreună.

Îmi mușc buza. Ilinca nu știe tot adevărul. Nici nu vreau să știe. Mi-e rușine. Mi-e rușine că am ajuns aici, după atâția ani în care am muncit și am crezut că viața noastră va fi mereu stabilă. Mi-e rușine că nu pot să-i ofer Marei ce merită. Mi-e rușine că trebuie să refuz prietenii care mi-au fost alături mereu.

— Ilinca, nu pot. Chiar nu pot anul ăsta. Spune-le celorlalți că-mi pare rău.

Închid telefonul și mă las pe scaun, cu capul în mâini. Mara vine lângă mine și mă îmbrățișează strâns.

— Mami, nu fi tristă… Poate la anul facem petrecere mare!

Îi zâmbesc forțat și îi șterg lacrimile care-i curg pe obraz. Copiii simt totul, chiar dacă încercăm să-i protejăm.

A doua zi, primesc un mesaj de la Vlad: „Ana, hai la noi diseară! Facem pizza cu copiii. Ești invitată specială.”

Nu răspund. Știu că toți s-au pus pe capul meu să mă scoată din casă. Dar nu pot. Nu vreau să mă vadă așa, obosită, fără chef, fără bani de adus măcar o sticlă de suc.

Seara vine cu ploaie rece de aprilie. Mara se uită la mine cu speranță:

— Mergem la Vlad?

— Nu mergem nicăieri azi, iubita mea.

Se lasă liniștea grea peste apartamentul nostru mic. Radu vine târziu acasă, cu ochii roșii de oboseală și frustrare.

— Ai vorbit cu cineva azi?

— Nu… Toți vor să ieșim, dar nu pot…

Se așază lângă mine și mă ia de mână.

— Ana, nu e vina ta. Și eu mă simt inutil… Dar nu trebuie să ne izolăm de toți.

Îl privesc lung. Poate are dreptate, dar rușinea e mai puternică decât orice logică.

Trec două zile. Telefonul sună din nou: Ilinca.

— Ana, te rog… Dacă nu vii tu la noi, venim noi la tine!

— Nu! Nu vreau să văd pe nimeni! Nu vreau să vă uitați la mine cu milă!

— Nu te compătimim! Ne e dor de tine! Și copiii întreabă mereu de Mara…

Închid iar telefonul. În seara aceea plâng în baie ca un copil. Mă simt singură și neputincioasă.

Sâmbătă dimineața aud bătăi în ușă. Mara sare din pat:

— Mami! Cred că e Ilinca!

Deschid ușa și îi văd pe toți: Ilinca cu soțul ei, Vlad cu băiatul lui, Andreea cu gemenii și chiar vecina noastră, tanti Maria, cu o tavă mare de plăcinte calde.

— La mulți ani, Ana! strigă toți odată.

Rămân blocată în ușă. Ilinca mă îmbrățișează strâns:

— Nu ai cum să scapi de noi! Prietenii nu te lasă singură când ți-e greu!

În sufragerie se aude râsul copiilor care se joacă printre baloane colorate aduse de Vlad. Andreea scoate dintr-o pungă un tort improvizat din biscuiți și cremă de vanilie.

— Știu că nu e tort adevărat, dar e făcut cu dragoste! spune ea zâmbind.

Mara sare în brațele mele:

— Vezi, mami? Avem petrecere!

Lacrimi fierbinți îmi curg pe obraji. Îmi dau seama cât de mult m-am izolat din cauza rușinii și cât de mult contează oamenii care rămân lângă tine chiar și când nu ai nimic de oferit.

Seara se termină cu povești despre vremurile bune și promisiuni că ne vom ajuta reciproc oricând va fi nevoie. Radu râde pentru prima dată după mult timp și copiii adorm fericiți pe covor.

După ce toți pleacă, rămân singură în bucătărie și privesc lumina slabă a lămpii reflectată în farfuriile goale.

Oare câți dintre noi ne ascundem durerea și rușinea în spatele ușilor închise? Oare câți uităm că prietenia adevărată nu are nevoie de bani sau cadouri scumpe? Dacă ați fi fost în locul meu, ați fi avut curajul să cereți ajutor sau v-ați fi ascuns ca mine?