Între două fiice și un salariu de nimic: Povestea mea despre sacrificiu, nedreptate și speranță

— Nu mai pot, mamă! Mereu Daria primește mai mult decât mine! De ce?
Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, unde aburii de la ciorba de cartofi se amestecau cu lacrimile mele. Era seară, iar eu tocmai împărțisem banii pe care îi primisem luna asta: 2500 de lei. Din ei, 1500 îi dădusem Dariei, iar Anei doar 250. Restul îi păstrasem pentru facturi și mâncare.

— Ana, tu ai serviciu, ai 28 de ani, nu mai ești copil! Daria încă e la facultate, are nevoie de bani pentru cămin, pentru cărți… încercam să-i explic, dar vocea mi se frângea.

Ana s-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul.
— Nu contează! Niciodată nu m-ai văzut pe mine! Mereu ea a fost preferata ta!

Am rămas singură, cu capul în mâini. Mă simțeam vinovată, dar și neputincioasă. De când a plecat tatăl lor, Viorel, viața noastră s-a schimbat radical. El a decis că vrea să trăiască „pentru el”, să-și găsească fericirea la 55 de ani cu o femeie mai tânără din satul vecin. Eu am rămas cu două fete și cu o pensie de nimic după ani de muncă la croitorie.

Nu am plecat niciodată din orașul nostru mic din Moldova pentru „o viață mai bună”, ci doar ca să pot trimite bani acasă. Am lucrat la București ca menajeră, am spălat scări de bloc, am făcut curat în casele altora. Totul pentru ele. Dar acum, când ar fi trebuit să culeg roadele sacrificiilor mele, mă simțeam mai singură ca niciodată.

Într-o seară, după ce Ana a plecat supărată la ea acasă, Daria a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii de plâns.

— Mamă… nu vreau să mă mai cerți cu Ana din cauza mea. Dacă vrei, nu-mi mai dai bani luna viitoare…

Am strâns-o în brațe, dar inima mea era sfâșiată. Cum să le împac? Cum să le ajut pe amândouă când resursele mele sunt atât de limitate? M-am gândit la toate nopțile în care am stat trează făcând calcule: cât să dau fiecăreia, cât să păstrez pentru medicamentele mele pentru inimă.

Într-o zi, am găsit sub pernă un bilet scris cu pixul: „Mamă, iartă-mă că sunt egoistă. Știu că faci tot ce poți. Te iubesc.” Era de la Ana. Am plâns ore întregi. Mi-am dat seama că nu banii sunt problema noastră principală, ci lipsa comunicării și a înțelegerii.

Am decis să le chem pe amândouă la masă duminica următoare. Am făcut plăcinta lor preferată cu mere și scorțișoară. Când au venit, atmosfera era încărcată.

— Vreau să vă spun ceva important, am început eu cu voce tremurată. Știu că nu am fost perfectă ca mamă. Știu că v-am rănit fără să vreau atunci când am împărțit banii așa cum am crezut eu că e mai bine. Dar vă rog să nu vă certați între voi din cauza mea.

Ana s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Mamă… mi-e greu să recunosc, dar mi-a fost ciudă pe Daria. Nu pe ea ca persoană, ci pe faptul că simțeam că nu contez la fel de mult pentru tine.

Daria a început să plângă:
— Eu nu vreau decât să fim împreună… Nu vreau bani dacă asta ne desparte.

Am plâns toate trei în acea seară. Am vorbit ore întregi despre tot ce ne-a durut în ultimii ani: despre absența tatălui lor, despre sacrificiile mele, despre nevoile și frustrările lor.

A doua zi dimineață, Ana m-a sunat:
— Mamă, m-am gândit mult… Vreau să te ajut eu pe tine acum. O să-ți dau eu bani în fiecare lună ca să nu mai muncești atât de mult.

Nu-mi venea să cred. Pentru prima dată după mulți ani, simțeam că nu mai sunt singură în lupta asta.

Peste câteva luni, Daria a terminat facultatea și s-a angajat la un birou notarial din oraș. A venit acasă cu primul ei salariu și mi-a pus în palmă o bancnotă de 100 de lei:
— Pentru tine, mamă! Să-ți iei ceva frumos!

Am izbucnit în râs și plâns deodată. Fetele mele crescuseră. Nu mai erau copilele care se certau pentru fiecare leu.

Acum stau pe banca din fața blocului și privesc copiii vecinilor jucându-se printre bălți. Mă gândesc la anii pierduți cu griji și regrete.

Oare câte mame ca mine își împart inima și puținii bani între copii? Oare cât valorează dragostea noastră când nu avem nimic altceva de oferit?

Poate că nu banii ne țin împreună, ci iertarea și curajul de a vorbi sincer despre ce ne doare.