Am încercat să-mi ajut soacra, dar am primit doar reproșuri

— Ce-ai făcut cu borcanele mele?!

Vocea stridentă a soacrei mele, doamna Lidia, a răsunat în toată bucătăria, de parcă ar fi vrut să mă facă să dispar. M-am oprit din ștersul mesei și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Radu, soțul meu, stătea în pragul ușii, cu ochii mari, neștiind dacă să intervină sau să se facă nevăzut.

Totul începuse cu două luni în urmă, când părinții lui Radu au plecat la băi la Herculane. Ne-am mutat temporar la ei, pentru că apartamentul nostru era în renovare. Mi s-a părut o ocazie bună să fac un gest frumos: să organizez casa care părea sufocată de lucruri vechi și dezordine. Am spălat perdelele, am șters praful din fiecare colț, am aranjat borcanele cu dulceață după etichetă și am pus hainele de iarnă în pod.

În fiecare zi mă trezeam devreme, făceam cafeaua pentru Radu și mă apucam de treabă. Îmi imaginam cât de recunoscătoare va fi doamna Lidia când va vedea totul curat și ordonat. Îmi doream atât de mult să mă accepte, să mă privească altfel decât ca pe o intrusă care i-a furat băiatul.

Dar când s-au întors, tot ce am primit a fost un val de reproșuri. „Unde mi-e fața de masă cu flori albastre? De ce ai mutat farfuriile din dulap? Cine ți-a dat voie să umbli la lucrurile mele?”

Am încercat să-i explic:
— Am vrut doar să vă ajut… Să fie mai ușor pentru dumneavoastră…

Dar nu m-a ascultat. S-a uitat la mine ca la o străină care îi invadase teritoriul. Radu a încercat să-i ia apărarea:
— Mamă, Irina a muncit zile întregi aici. Arată mult mai bine casa acum!

— Nu mă interesează! Eu știu unde îmi țin lucrurile! Nu aveai niciun drept!

M-am retras în camera noastră, cu lacrimi în ochi. M-am simțit umilită și nedreptățită. Toată viața mea am încercat să fiu pe placul celor din jur — părinților mei, profesorilor, prietenilor. Acum, când credeam că am găsit familia pe care mi-am dorit-o mereu, mă simțeam mai singură ca niciodată.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Doamna Lidia nu-mi vorbea decât monosilabic. Domnul Ion, socrul meu, încerca să detensioneze situația cu glume stângace:
— Lasă, mamă, că poate găsim noi borcanele alea… Poate le-a ascuns Irina ca să nu le mănânc eu!

Dar nimeni nu râdea. Radu era prins la mijloc. Îl vedeam cum se frământă între dorința de a-și apăra mama și nevoia de a-mi fi alături. Într-o seară, după ce am auzit-o pe doamna Lidia spunând la telefon unei vecine că „nora asta nouă e prea băgăreață”, am izbucnit:
— Radu, nu mai pot! Nu vreau să stau aici nici măcar o zi!

El m-a privit lung:
— Irina, te rog… E doar o perioadă. O să se obișnuiască și mama cu tine.

— Nu vreau să mă obișnuiesc eu cu umilința! Am făcut tot ce am putut ca să-i fie bine și tot eu sunt vinovată!

A doua zi am plecat la mama mea, în cartierul vecin. Am stat acolo două zile, încercând să-mi adun gândurile. Mama m-a ascultat fără să mă judece:
— Dragă mea, uneori oamenii nu vor ajutorul nostru. Poate că pentru ea ordinea ta e haos.

M-am întors acasă cu inima grea. Radu m-a întâmpinat cu brațele deschise:
— Îmi pare rău pentru tot… Dar te rog să nu renunți la noi din cauza lor.

Am încercat să evit cât puteam contactul cu soacra mea. Dar într-o dimineață m-a găsit în bucătărie și mi-a spus pe un ton mai blând:
— Știi… Poate că am fost prea dură. Dar casa asta e tot ce mi-a rămas după atâția ani de muncă. Fiecare lucru are povestea lui…

Am simțit pentru prima dată că mă vede ca pe un om, nu doar ca pe „nora cea băgăreață”. I-am zâmbit timid:
— Înțeleg… N-am vrut decât să vă ajut.

A oftat și a dat din cap:
— Poate data viitoare mă întrebi înainte.

De atunci lucrurile s-au mai liniștit, dar rana a rămas. M-am întrebat mereu dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată cu adevărat sau dacă voi fi mereu o străină în familia lui Radu.

Oare câte dintre noi nu ne-am pierdut identitatea încercând să fim pe placul altora? Merită sacrificiul dacă nu e niciodată apreciat?