O vizită la oraș care mi-a frânt inima: Povestea unei mame între datorie și dezamăgire

— Mamă, nu trebuia să te deranjezi, spuse Vlad, fiul meu, fără să-și ridice ochii din telefon. Era a treia zi de când ajunsesem la el și la Irina, nora mea, în apartamentul lor din București. Mă uitam la grămada de vase nespălate din chiuvetă, la hainele aruncate pe canapea, la firimiturile de pe masă. Venisem cu gândul să mă odihnesc, să mă bucur de compania lor, dar liniștea mea se pierduse printre treburi.

În satul meu din Prahova, viața curge altfel. Diminețile miros a iarbă proaspătă și a cafea făcută pe sobă. De când Vlad s-a mutat la oraș, mi-am găsit alinarea în grădină și în animalele din curte. Dar dorul de copilul meu nu m-a părăsit niciodată. Anul trecut, după nunta lor, nu mai fusesem la București. M-am gândit că e timpul să-i vizitez, să văd cum le merge. Am strâns câteva borcane cu dulceață, niște ouă proaspete și o plăcintă cu mere — să le duc gustul casei.

Când am ajuns, Irina era la serviciu. Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet grăbit și m-a condus în sufragerie. „Scuză dezordinea, mamă, suntem cam ocupați zilele astea.” Am dat din cap și am început să-mi las bagajele. Pe masă era o cană cu ceai uscat, iar pe jos câteva ambalaje de fast-food. Am simțit un gol în stomac — nu pentru mizerie, ci pentru răceala din aer.

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme. Am vrut să le fac o surpriză: să gătesc ceva cald pentru micul dejun. Dar când am intrat în bucătărie, am găsit frigiderul aproape gol și chiuveta plină. Am început să spăl vasele încet, cu mâinile tremurânde. M-am gândit la casa mea curată, la ordinea pe care o păstrez cu sfințenie. „Poate așa e viața la oraș”, mi-am spus.

Când Irina s-a întors de la muncă, am încercat să-i zâmbesc. „Ți-am făcut ciorbă de perișoare”, i-am spus cu speranță. S-a uitat la mine obosită: „Mulțumesc… dar nu cred că apuc să mănânc acum.” S-a trântit pe canapea și a început să butoneze laptopul. Vlad era deja în camera lui, cu căștile pe urechi.

Zilele au trecut una după alta. Am spălat rufe, am șters praful, am făcut cumpărături. Nimeni nu mi-a cerut ajutorul, dar nici nu m-a oprit. Într-o seară, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon: „Mama lui Vlad e drăguță… dar parcă nu știe să stea locului.” M-am retras în camera de oaspeți cu ochii în lacrimi.

Într-o dimineață, am încercat să deschid subiectul:
— Vlad, ți-e bine aici? Nu vrei să povestim puțin?
A oftat:
— Mamă, suntem obosiți amândoi… Avem mult de muncă. Poate mai târziu.

M-am simțit ca o umbră în propria familie. M-am întrebat dacă greșisem undeva — dacă dragostea mea sufocase sau dacă pur și simplu nu mai era loc pentru mine în viața lor nouă.

În ultima zi înainte să plec, am lăsat pe masă un bilet: „V-am lăsat ciorbă în frigider și hainele curate în dulap. Să aveți grijă de voi.” Niciun mesaj de mulțumire nu a venit după ce am plecat.

Pe drumul spre casă, trenul legănându-mă printre câmpuri galbene de rapiță, am plâns în tăcere. M-am gândit la toate mamele care-și văd copiii plecați la oraș și care rămân cu sufletul gol după fiecare vizită. Oare unde se rupe firul dintre datoria de părinte și nevoia de a fi văzut?

Poate că dragostea noastră devine invizibilă atunci când copiii cred că li se cuvine totul. Sau poate că trebuie să învățăm să ne retragem la timp.

Mă întreb: câte mame mai simt această durere mută? Câte dintre noi rămânem cu mâinile crăpate de muncă și cu inima goală de recunoștință? Poate că nu e prea târziu să vorbim despre asta…