Umbra unei prietenii pierdute: Când copilul devine centrul universului

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună din bucătărie, spartă de oboseală și iritare. Mă uit la el peste ușa întredeschisă, cu Mara agățată de piciorul meu, trăgându-mă să mergem iar la Irina. — Nu putem să avem și noi o zi liniștită? Nu poate să se joace singură sau să se uite la desene?

În clipa aia, am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era doar despre Mara, nici doar despre Vlad. Era despre mine, despre Irina, despre tot ce devenise prietenia noastră de când s-a născut fetița ei. M-am așezat pe canapea, Mara s-a cocoțat lângă mine cu păpușa preferată și am început să derulez pe telefon. Facebook, Instagram, WhatsApp – peste tot, poza de profil era aceeași: Irina cu Mara în brațe, zâmbind larg, ca și cum lumea întreagă ar fi fost doar ele două.

Mi-am amintit de zilele când ne întâlneam la cafeneaua din centru, râdeam ore în șir și ne făceam planuri pentru vacanțe. Acum, orice discuție începea și se termina cu Mara: ce a mâncat, cum a dormit, ce a spus la grădiniță. Orice încercare de a schimba subiectul era ignorată sau adusă rapid înapoi la copil. Vlad avea dreptate. Nu mai aveam viață. Nici eu, nici el. Și nici Irina.

— Ana, hai la Irina! Vreau la Mara! — vocea fetiței mele mă readuce la realitate.

— Nu azi, iubita mea. Mami are treabă.

— Dar tu mereu ai treabă! — izbucnește Mara și începe să plângă.

Mă simt vinovată. Îmi vine să cedez, dar știu că dacă mergem iar acolo, totul va fi la fel: copiii se joacă, iar eu și Irina stăm pe margine, ea povestindu-mi obsesiv fiecare detaliu din viața Marei. De fiecare dată când încerc să-i spun ceva despre mine sau despre Vlad, mă întrerupe cu „Stai să vezi ce a făcut Mara ieri!”

Seara, după ce Mara adoarme, Vlad vine lângă mine pe canapea.

— Ana, trebuie să vorbim. Nu mai pot cu Irina. Nu mai pot cu vizitele astea zilnice. Parcă nu mai suntem o familie, suntem doar niște sateliți în jurul copilului ei.

Îl privesc lung. Știu că are dreptate. Dar cum să-i spun Irinei? Cum să-i spun că prietenia noastră mă sufocă? Că nu mai pot să fiu doar spectator la viața ei de mamă perfectă?

A doua zi primesc un mesaj de la Irina: „Veniți azi pe la noi? Mara întreabă de voi.”

Îi răspund scurt: „Nu cred că putem azi.”

Imediat primesc un mesaj lung: „Ana, ce se întâmplă? De ce mă eviți? Am făcut ceva greșit?”

Mă uit la ecran și simt cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să-i spun tot: că nu mai suport să vorbim doar despre copilul ei, că mi-e dor de prietena mea de altădată, că simt că m-am pierdut pe mine în toată povestea asta. Dar nu pot. Scriu și șterg de zeci de ori.

În cele din urmă îi trimit: „Nu e nimic grav. Doar suntem obosiți.”

Dar nu e adevărul. Adevărul e că nu mai știu cine sunt fără Irina și fără Mara. Că mă simt vinovată pentru că nu pot fi ca ea – o mamă care trăiește doar prin copilul ei. Că mă sperie gândul că poate așa ar trebui să fiu și eu.

În weekend mergem la părinții mei la țară. Mama mă privește atent când îi spun cât de greu îmi este cu Irina.

— Ana, fiecare mamă are drumul ei. Dar nu uita cine ești tu. Prieteniile adevărate rezistă doar dacă există echilibru.

Mă gândesc mult la vorbele ei. Poate că am greșit și eu – poate că am lăsat-o pe Irina să-mi invadeze viața pentru că mi-era teamă să rămân singură după ce s-a născut Mara. Poate că am acceptat prea mult din dorința de a nu răni pe nimeni.

Luni dimineață primesc un mesaj vocal de la Irina:

— Ana… nu știu ce se întâmplă între noi. Simt că te pierd și mă doare. Poate am exagerat cu Mara… dar ea e tot ce am. Mi-e frică să nu rămân singură dacă nu sunt mama perfectă pentru ea și pentru toți ceilalți.

Ascult mesajul de trei ori. În sfârșit aud vulnerabilitatea din vocea ei – nu doar obsesia pentru copil, ci și frica de singurătate, presiunea de a fi mereu „cea mai bună”.

Îi răspund sincer:

— Și mie mi-e frică, Irina. Mi-e frică să nu te pierd pe tine și pe mine în același timp. Poate ar trebui să încercăm să fim și altceva decât mame perfecte… Poate ar trebui să fim doar noi două, din când în când.

Ne întâlnim la o cafea fără copii după mult timp. La început e ciudat – tăceri lungi, priviri furișe spre telefon. Dar apoi râdem din nou ca altădată. Vorbim despre filme, despre joburi, despre bărbații noștri care nu înțeleg mereu cât de greu e să fii mamă.

Când ajung acasă, Vlad mă întreabă:

— Cum a fost?

— Ca o gură de aer proaspăt… Poate că încă mai avem o șansă.

Dar mă întreb: oare câte prietenii se pierd pentru că uităm cine suntem dincolo de rolul de părinte? Oare câți dintre noi au curajul să spună „ajunge”, înainte să fie prea târziu?