Culegi ce-ai semănat: Povestea unei familii românești între orgoliu și supraviețuire
— Nu mai avem decât o pungă de orez și niște cartofi vechi, Radu! am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
El s-a întors brusc spre mine, cu ochii lui albaștri, odinioară blânzi, acum tăioși ca lama. — Și ce dacă? Oamenii trăiesc luni întregi doar cu orez! Nu e capătul lumii, Maria.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar de mâncare. Era despre tot ce nu mai puteam spune: despre facturile neplătite, despre hainele copiilor care nu le mai vin, despre nopțile în care mă prefac că dorm ca să nu-l aud oftând în întuneric. Dar el, Radu, nu voia să audă. Orgoliul lui era mai mare decât foamea noastră.
— O să-i spun mamei tale că venim la masă duminică, am încercat eu să schimb subiectul, dar el a izbucnit:
— Nu vreau să mergem! Să creadă că nu suntem în stare să ne descurcăm singuri? Mai bine mor de foame decât să mă umilesc!
Am rămas tăcută. În mintea mea, răsunau vorbele prietenei mele, Alina: „Culegi ce-ai semănat, Maria. Dacă-l lași mereu să facă doar cum vrea el, așa va fi mereu.”
Mi-am amintit cum era Radu când l-am cunoscut: plin de viață, visător, promițându-mi că vom avea o casă plină de râsete și copii fericiți. Acum râsetele erau rare, iar copiii noștri, Daria și Vlad, se uitau la noi cu ochi mari și speriați ori de câte ori ridicam vocea.
În acea seară, după ce i-am culcat pe copii, am deschis telefonul și i-am scris Alinei:
„Nu mai pot. Radu refuză orice ajutor. Ne certăm zilnic. Nu știu cât mai rezist.”
Ea mi-a răspuns imediat: „Vino mâine la mine. Măcar copiii să mănânce ceva bun.”
A doua zi dimineață, am pus câteva haine într-o sacoșă și le-am spus copiilor că mergem la „tanti Alina” în vizită. Radu era deja plecat la muncă – încăpățânat să nu accepte niciun alt job decât cel de șofer la firma unde salariile întârziau cu lunile.
La Alina acasă mirosea a plăcintă cu brânză și a cafea proaspătă. Copiii au mâncat cu poftă, iar eu am izbucnit în plâns.
— Maria, nu poți duce totul singură! Trebuie să-i spui adevărul lui Radu. Ori se schimbă, ori…
— Ori ce? am întrebat eu printre sughițuri.
— Ori pleci. Nu poți lăsa copiii să sufere din cauza orgoliului lui.
Mi-era frică. Frică de ce ar zice lumea din sat dacă aș pleca. Frică de reacția lui Radu. Dar mai ales frică de viitorul copiilor mei.
Seara, când am ajuns acasă, Radu era deja acolo. Mirosea a țigară și a supărare.
— Unde-ai fost?
— La Alina. Copiii au mâncat.
— Ți-am spus să nu cerșești!
— Nu am cerșit! Am acceptat ajutorul unei prietene! Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine!
A tăcut o clipă. Apoi a ridicat vocea:
— Dacă nu-ți convine, pleacă! Dar copiii rămân aici!
Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am luat copiii în brațe și am plâns toți trei până târziu în noapte.
A doua zi am mers la mama mea în oraș. Ea m-a primit cu brațele deschise, dar și cu o privire tristă:
— Știam că va veni ziua asta, Maria. Dar trebuie să te gândești la voi, nu la ce zice lumea.
Au urmat zile grele. Radu mă suna zilnic, ba implorându-mă să mă întorc, ba amenințându-mă că mă va face de râs în tot satul. Copiii întrebau mereu când ne vom întoarce acasă.
După o lună, am primit vestea că firma la care lucra Radu s-a închis definitiv. El a venit la noi, cu ochii roșii de oboseală și rușine:
— Am greșit… Am fost prost… Poate putem încerca din nou?
Nu i-am răspuns pe loc. Aveam nevoie de timp să-l cred din nou. Dar știam că trebuie să pun copiii pe primul loc.
Acum, după aproape un an, încă suntem separați. Radu muncește cu ziua prin sat și trimite bani pentru copii. Eu am găsit un job la un magazin din oraș și încerc să le ofer copiilor o viață cât mai normală.
Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să-i spun adevărul mai devreme, s-ar fi schimbat ceva? Sau poate unele răni trebuie să doară ca să putem merge mai departe?
Poate că fiecare dintre noi culege ce-a semănat… Dar oare putem schimba ceea ce semănăm pentru viitor?