La 62 de ani, mama mea s-a măritat cu un afacerist bogat și a rupt orice legătură cu mine și copiii mei

— Nu mai veni la mine fără să mă anunți! Ai înțeles? vocea mamei răsună tăios, aproape străină, în timp ce stătea în pragul vilei din Pipera, cu o rochie scumpă și un parfum greu care nu-i semăna deloc. Era o zi de aprilie, iar eu, cu două sacoșe pline de jucării și haine pentru copii, mă simțeam ca un intrus pe propria stradă.

— Mamă, copiii tăi vor să te vadă. Nu te-au mai văzut de luni de zile… am încercat eu să spun, dar privirea ei rece m-a făcut să tac.

— Nu am timp acum. Am musafiri. Și nu vreau scandaluri aici. Te rog să pleci, Irina.

Așa a început sfârșitul relației mele cu mama. Avea 62 de ani când l-a cunoscut pe domnul Dinu Popescu, un afacerist cu 20 de ani mai tânăr decât ea, proprietar de restaurante și hoteluri prin București. Îl întâlnise la o gală caritabilă unde fusese invitată de o prietenă veche. Din acea zi, parcă s-a transformat într-o altă femeie. Nu mai era mama care mă certa că nu-mi pun fularul sau care îmi aducea zacuscă la facultate. Era o doamnă elegantă, mereu ocupată, mereu grăbită.

Nu pot spune că am avut vreodată o relație perfectă cu ea. Mama nu a iubit niciodată munca. Tata spunea mereu că „Mariana are suflet de artistă, dar fără talent”. Cheltuia bani pe haine, parfumuri și excursii la mare, chiar dacă uneori nu aveam bani nici pentru facturi. Tata a murit devreme, iar eu am crescut repede, învățând să mă descurc singură. Când m-am căsătorit cu Radu și am avut doi copii, speram că va fi mai prezentă în viața noastră. Dar mama era mereu „prea ocupată” sau „prea obosită”.

Totul s-a schimbat când a apărut Dinu. Dintr-o dată, mama avea bani, haine noi, mergea la spa-uri și petreceri exclusiviste. La început am fost bucuroasă pentru ea — după atâția ani de singurătate și lipsuri, merita și ea puțină fericire. Dar apoi au început să apară semnele: nu mai răspundea la telefon, nu mai venea la zilele de naștere ale copiilor, nu mai voia să audă de „problemele noastre”.

— Irina, trebuie să înțelegi că am și eu viața mea acum! Nu pot fi mereu la dispoziția voastră! mi-a spus într-o zi la telefon.

— Mamă, nu-ți cerem nimic. Doar să vii la serbarea lui Vlad. Îți e nepot!

— Vlad are destui oameni în jurul lui. Eu am alte priorități acum.

M-am simțit ca un copil pedepsit pe nedrept. Copiii mei întrebau mereu de bunica lor: „De ce nu vine bunica? De ce nu ne sună?” Le inventam scuze: „E plecată la munte”, „E bolnavă”, „Are mult de lucru”. Dar adevărul era că mama nu mai voia să facă parte din viața noastră.

Într-o zi, am primit un mesaj sec: „Te rog să nu mă mai cauți. Nu vreau conflicte cu Dinu. Voi trimite bani pentru copii dacă au nevoie.”

M-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns ore întregi. Cum putea să creadă că banii pot înlocui dragostea unei bunici? Cum putea să ne arunce la gunoi pentru un bărbat pe care îl cunoștea de abia un an?

Radu încerca să mă liniștească:

— Irina, poate e doar o fază… Poate îi va trece.

— Nu-i va trece! Nu vezi că nici nu ne mai răspunde la telefon? Nici măcar de Crăciun!

Am încercat să vorbesc cu ea față în față. M-am dus la vila din Pipera într-o dimineață ploioasă. Portarul m-a privit suspicios:

— Pe cine căutați?

— Sunt fiica doamnei Mariana Popescu.

— Doamna a spus să nu fie deranjată.

Am stat în ploaie aproape o oră până când am văzut-o ieșind cu Dinu într-un BMW negru. M-a privit prin geam ca pe o străină.

Au trecut luni întregi fără niciun semn de la ea. Copiii au crescut, eu m-am obișnuit cu absența ei ca și cum ar fi murit încă o dată. Dar rana nu s-a vindecat niciodată.

Într-o zi, am primit o scrisoare recomandată: mama îmi lăsa apartamentul vechi din Drumul Taberei „ca să nu existe discuții după moartea mea”. Atât. Nicio vorbă despre dragoste sau regrete.

M-am dus la cimitir după ce am aflat că a murit subit, la doar trei ani după ce s-a măritat cu Dinu. La mormânt erau doar câțiva oameni din anturajul ei nou — nimeni din familie.

Am stat acolo cu copiii mei și am simțit un gol imens în suflet. Nu pentru apartament sau bani — ci pentru tot ce am pierdut: o mamă care n-a știut niciodată să fie mamă.

Uneori mă întreb: oare banii chiar pot cumpăra fericirea? Sau doar ne fac să uităm cine suntem cu adevărat? Dacă ați fi fost în locul meu… ați fi iertat?