Când Mamele Noastre Au Devenit Prietene: Povestea Unei Nopți Care Ne-a Schimbat Destinul

— Cum adică v-ați hotărât să vă căsătoriți luna viitoare? a izbucnit mama, privindu-mă ca și cum tocmai i-aș fi spus că vreau să mă mut pe altă planetă.

Stăteam la masa mică din cafeneaua „La Doru”, cu Vlad ținându-mă de mână sub masă, încercând să-mi transmită curaj. Ploaia bătea în geamuri, iar aburii cafelei se ridicau între noi și părinții noștri, ca o perdea subțire care nu putea ascunde tensiunea din aer. Mama lui Vlad, doamna Lidia, își aranja nervos eșarfa, iar tata se uita la mine cu sprâncenele ridicate, încercând să-și ascundă dezamăgirea.

— Nu e prea devreme? a întrebat tata, cu vocea lui gravă. — V-ați gândit la toate? La bani, la casă, la serviciu?

Vlad a oftat și a încercat să răspundă calm:
— Ne-am gândit. Avem economii, iar apartamentul bunicii mele e liber. Nu vrem o nuntă mare, doar ceva simplu, cu cei apropiați.

Mama mea și-a pus mâna la gură, ca și cum ar fi vrut să oprească un strigăt. — Dar ce-o să zică rudele? Ce-o să spună vecinii? Să nu crezi că poți să sari peste tradiții așa ușor!

Doamna Lidia a intervenit brusc, cu un zâmbet fals:
— Eu zic că e frumos să fie tineri și îndrăgostiți, dar totuși… poate ar trebui să mai așteptați puțin. Să facem lucrurile ca lumea.

În acel moment, am simțit cum planurile noastre se prăbușesc sub greutatea așteptărilor lor. Vlad mi-a șoptit la ureche:
— Hai să nu cedăm. E viața noastră.

Dar n-am apucat să răspund, pentru că mamele noastre deja începuseră să discute între ele. La început timid, apoi din ce în ce mai aprins:

— Știi, Maria (mama mea), la noi în familie s-a făcut mereu nuntă mare. Cu lăutari, cu tot satul invitat! spunea Lidia.
— Și la noi! Dar copiii ăștia… nu mai țin cont de nimic! răspundea mama.

Tata și domnul Ion (tatăl lui Vlad) se uitau unul la altul și dădeau din cap, ca doi soldați care știu că bătălia e pierdută înainte să înceapă.

Așa a început totul. Într-o oră, mamele noastre erau deja cele mai bune prietene — unite de dorința de a ne „salva” de la o greșeală. Au început să facă planuri peste planuri: meniu tradițional, biserică mare, invitați din toate colțurile țării. Noi nu mai existam în ecuație.

— O să vedeți voi! O nuntă adevărată nu se face pe fugă! spunea mama lui Vlad.
— Și nici fără sarmale și tort cu trei etaje! completa mama mea.

Am ieșit din cafenea cu inima strânsă. Vlad m-a luat în brațe pe trotuar, sub umbrela lui roșie:
— Ce facem acum?
— Nu știu… Parcă nu mai e nunta noastră.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mamele noastre vorbeau la telefon ore întregi, făceau liste cu invitați, discutau despre rochii și verighete. Noi eram doar spectatori la propriul nostru eveniment. Tata încerca să mă liniștească:
— Lasă-le să se agite. Până la urmă tot voi decideți.

Dar nu era așa simplu. În fiecare zi primeam mesaje de la rude pe care nu le văzusem de ani de zile:
„Am auzit că te măriți! Felicitări! Să-mi spui când e petrecerea!”

Prietenii mei râdeau:
— Ai grijă să nu te trezești cu nunta organizată fără tine!

Într-o seară, după încă o ceartă cu mama despre lista de invitați („Nu poți să nu-l chemi pe unchiul Gicu! E fratele meu!”), am izbucnit:
— Dar eu când mai contez? E viața mea sau a voastră?

Mama s-a uitat la mine cu ochii în lacrimi:
— Eu vreau doar ce-i mai bine pentru tine…

Am fugit la Vlad. L-am găsit pe balconul apartamentului lui, privind luminile orașului.
— Nu mai pot, i-am spus printre suspine. Parcă suntem niște marionete.

Vlad m-a strâns tare în brațe:
— Hai să fugim. Să ne căsătorim doar noi doi, fără nimeni.

Am râs amar. Știam că n-am avea curajul. Dar ideea a rămas acolo, ca o scânteie.

A doua zi am decis să vorbim serios cu părinții. I-am chemat pe toți la noi acasă. Când au intrat pe ușă, mamele deja râdeau împreună, povestind despre cum au ales ele rochia perfectă pentru mine.

— Stați puțin! am spus eu tare. Vreau să vă spun ceva important.
Toată lumea s-a oprit.
— Vrem o nuntă mică. Doar noi doi și câțiva prieteni apropiați. Fără rude pe care nu le cunoaștem, fără lăutari și fără sarmale dacă nu vrem!

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Dar…
Vlad a intervenit:
— E decizia noastră. Dacă ne iubiți cu adevărat, o să ne respectați alegerea.

A urmat o liniște apăsătoare. Tata a oftat greu:
— Poate că au dreptate…
Doamna Lidia s-a uitat la mama mea și au dat din cap resemnate.

Nu a fost ușor. Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit. Am făcut nunta așa cum am vrut noi — mică, simplă, dar plină de dragoste adevărată.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: De ce e atât de greu pentru părinții noștri să ne lase să fim fericiți în felul nostru? Oare cât de mult trebuie să lupți pentru dreptul de a-ți trăi propria viață?