Miracolul din camera 203: Povestea lui Vlad, băiatul fără glas

— Nu-l mai chinui, Maria, nu are rost! Nu o să audă niciodată! vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de cartofi. Aveam șase ani și încă nu știam ce înseamnă să auzi. Mă uitam la buzele lor care se mișcau, la ochii mamei plini de lacrimi și la pumnii tatălui strânși pe masă. M-am născut fără urechi, iar în satul nostru din Moldova, asta era aproape un blestem.

Îmi amintesc cum copiii râdeau de mine la școală. „Urechilă fără urechi!” strigau după mine pe uliță. Nu înțelegeam ce spun, dar le vedeam fețele schimonosite și simțeam că ceva nu e în regulă cu mine. Mama încerca să mă apere, dar era neputincioasă. Tata, om simplu, muncitor la pădure, nu știa cum să mă privească. Uneori îl surprindeam uitându-se la mine cu milă și furie amestecate.

Într-o seară, după ce toți ai casei adormiseră, am văzut-o pe mama plângând la icoana din colțul camerei. „Doamne, dă-i și lui Vlad o minune!” șoptea ea. Am vrut să mă apropii, să-i spun că sunt bine, dar nu aveam cuvinte. Nu știam cum sună vocea mea. Nu știam dacă pot să vorbesc sau dacă are rost.

Anii au trecut greu. La școală, doamna învățătoare, doamna Stanciu, încerca să mă ajute. Îmi scria pe hârtie ce trebuia să fac și mă lăsa să desenez când ceilalți citeau cu voce tare. Dar eram mereu singur. Prietenii mei erau cărțile cu poze și pădurea din spatele casei.

Când am împlinit zece ani, mama a citit într-un ziar despre un doctor din București care făcea minuni cu copii ca mine. A vândut două găini și o capră ca să strângem bani de drum. Tata a tăcut trei zile, apoi a venit la mine și mi-a spus: „Vlad, mergem la București. Poate acolo găsim răspunsuri.”

Drumul cu trenul a fost o aventură. Pentru prima dată am văzut blocuri înalte și oameni grăbiți care nu se uitau la tine pe stradă. La spitalul din București, totul mirosea a dezinfectant și speranță. Doctorul Popescu m-a privit lung și a zâmbit: „Nu e imposibil. Avem o nouă tehnologie. O să încercăm.”

Operația a durat opt ore. Când m-am trezit, aveam bandaje peste cap și mama îmi ținea mâna strâns. Nu auzeam nimic încă, dar simțeam că ceva s-a schimbat. După două săptămâni, mi-au pus un aparat special la cap și doctorul mi-a făcut semn să fiu atent. A apăsat un buton și… pentru prima dată am auzit un sunet ciudat, ca un foșnet de frunze uscate.

— Vlad, mă auzi? a întrebat mama cu ochii plini de lacrimi.

Am dat din cap și am început să plâng. Nu știam cum să-i spun că da, o aud! Sunetul era distorsionat, dar era acolo! Lumea mea s-a schimbat într-o clipă.

Au urmat luni de recuperare și exerciții. Logopedul mă învăța să vorbesc, să pronunț cuvinte simple: „mamă”, „apă”, „soare”. Era greu — limba mi se împiedica de dinți, vocea mea suna straniu chiar și pentru mine. Dar mama era acolo la fiecare pas.

Când ne-am întors acasă, satul ne-a primit cu suspiciune. Unii spuneau că e păcat să te joci cu voia Domnului. Alții mă priveau ca pe un miracol ambulant. Tata însă era mândru — pentru prima dată l-am văzut zâmbind larg când i-am spus „tată” cu voce tare.

Viața nu a devenit mai ușoară peste noapte. Copiii încă râdeau uneori de aparatul meu auditiv, iar oamenii mari șușoteau pe la colțuri. Dar eu nu mai eram singurul copil fără glas — eram Vlad care a învins tăcerea.

Într-o zi, la școală, colega mea Ioana m-a întrebat:
— Cum e să auzi pentru prima dată?
Am zâmbit și i-am spus:
— E ca atunci când vezi lumina după ce ai stat mult timp în întuneric.

Acum am 18 ani și vreau să devin medic. Vreau să ajut copii ca mine să audă lumea — nu doar sunetele, ci și dragostea celor din jur.

Mă întreb uneori: dacă mama nu ar fi crezut în minuni, unde aș fi fost acum? Oare câți copii ca mine rămân prizonieri în tăcere doar pentru că lumea nu are curajul să spere? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?