Durerea de a fi doar un portofel: Povestea mea

— Nu mai avem nimic în frigider, Vlad! Ai văzut cât costă laptele? Ce vrei să facem, să murim de foame? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de cafea ieftină.

Aveam douăzeci și opt de ani și încă locuiam cu părinții mei, într-un apartament cu două camere dintr-un cartier vechi din Ploiești. De fiecare dată când intram pe ușă, simțeam cum mă apasă aerul greu al așteptărilor lor. Tata stătea la masă, cu ziarul în față, dar nu citea. Se uita la mine peste ochelari, cu acea privire care mă făcea să mă simt vinovat că exist.

— Vlad, dacă ai putea să ne ajuți și tu puțin… știi că pensiile noastre abia ajung de la o lună la alta, a adăugat el, fără să ridice tonul, dar cu o greutate care mă strivea.

Nu era prima dată când auzeam asta. De fapt, era un refren zilnic. La început, când am început să lucrez ca programator la o firmă mică din oraș, eram mândru că pot contribui. Le-am dat bani pentru facturi, pentru mâncare, pentru medicamente. Dar cu timpul, cererile au devenit tot mai dese, iar recunoștința lor tot mai rară.

Într-o seară, după ce am primit salariul, mama a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii și vocea tremurată.

— Vlad, te rog… avem nevoie de bani pentru întreținere. Și trebuie să plătim și lumina. Nu știu ce ne-am face fără tine…

Am oftat și i-am întins cardul. Nici nu s-a uitat la mine. L-a luat și a ieșit repede din cameră. Am rămas singur, cu monitorul aprins și cu un gol în stomac. Nu era prima dată când simțeam că nu sunt decât un portofel ambulant pentru ei.

Prietenii mei mă întrebau de ce nu mă mut singur. Le spuneam mereu că părinții mei au nevoie de mine. Dar adevărul era că mă simțeam prins într-o capcană invizibilă. Dacă refuzam să le dau bani, începeau reproșurile.

— Cum poți să fii atât de egoist? Noi am muncit toată viața pentru tine! Nu-ți pasă deloc de noi?

Într-o zi, am încercat să le explic că vreau să economisesc pentru o garsonieră. Tata a izbucnit:

— Să te gândești la tine înaintea părinților tăi? Asta ai învățat tu de la noi?

M-am simțit mic și rușinat. Am renunțat la idee. Am continuat să le dau bani, chiar dacă asta însemna să renunț la ieșiri cu prietenii sau la haine noi. M-am izolat tot mai mult. Singura mea bucurie era când mergeam la muncă — acolo mă simțeam util și apreciat.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj de la Irina, colega mea de birou:

„Vlad, vii cu noi la film? Hai să te mai relaxezi puțin!”

Am vrut să accept, dar știam că nu mai aveam bani nici măcar pentru un bilet de autobuz. Am inventat o scuză și am rămas acasă, ascultând cum mama se plângea la telefon unei vecine:

— Vlad al meu e un băiat bun… dar nu știu ce ne-am face dacă n-ar fi el.

M-am întrebat atunci: dacă n-aș mai fi eu aici, ce s-ar întâmpla? Ar găsi altcineva pe cineva să-i ajute? Sau ar învăța să se descurce singuri?

Într-o duminică dimineață, am avut curajul să le spun că vreau să mă mut. Mama a început să plângă zgomotos.

— Cum poți să ne faci una ca asta? După tot ce am făcut pentru tine?

Tata s-a ridicat brusc de la masă și a trântit ușa balconului.

— Dacă pleci, să nu te mai întorci! Să nu uiți cine te-a crescut!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Dar am știut că trebuie să fac pasul acesta pentru mine. În următoarele luni am strâns bani pe ascuns și am găsit o garsonieră modestă la marginea orașului.

Când am plecat cu valiza în mână, mama nici nu s-a uitat la mine. Tata mi-a spus doar:

— Să nu uiți că sângele apă nu se face.

Primele nopți au fost grele. M-am simțit vinovat și singur. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am ieșit cu Irina și colegii mei, am descoperit bucuria micilor lucruri: o cafea băută pe balconul meu, liniștea unei seri fără reproșuri.

Părinții mei m-au sunat rar. De fiecare dată când răspundeam, discuția ajungea inevitabil la bani.

— Vlad, nu ne poți ajuta măcar luna asta?

Uneori îi ajutam, alteori refuzam politicos. Am început terapie ca să învăț să pun limite sănătoase.

Astăzi, după doi ani de când am plecat de acasă, încă mă doare când mă gândesc la copilul care a vrut doar să fie iubit pentru cine este, nu pentru câți bani poate aduce acasă.

Mă întreb adesea: oare cât valorează dragostea adevărată într-o familie? Și câți dintre noi trăim cu povara datoriilor emoționale pe care nu le vom putea plăti niciodată?