Mama a împlinit 70 de ani, așa că am adus-o acasă: Dar curând am realizat că am făcut o greșeală

— Nu vreau să fiu o povară, Ana, mi-a spus mama, cu ochii umezi, în timp ce își strângea batista în pumni. Dar vocea ei tremurată nu m-a convins. Știam că nu are unde să se ducă. Casa din sat se prăbușea peste ea, iar singurătatea îi mânca zilele. Am oftat adânc și am încercat să-i zâmbesc.

— Nu ești o povară, mamă. Ești mama mea. Locul tău e aici, cu noi.

Adevărul era însă mai complicat. În acea după-amiază de martie, când am urcat-o în mașină și am pornit spre oraș, simțeam deja un nod în stomac. Copiii mei, Ilinca și Vlad, se uitau curioși la bunica lor, care le zâmbea timid din spate. Soțul meu, Cătălin, conducea tăcut, cu maxilarul încordat. Nu a spus nimic tot drumul, dar știam ce gândește: viața noastră urma să se schimbe radical.

Cătălin e genul pragmatic, crescut într-o familie unde fiecare își vedea de treaba lui. Pentru el, ideea de a avea un bătrân în casă era străină. Eu însă fusesem crescută altfel: „Sângele apă nu se face”, îmi repeta mama mereu. Dar sângele poate deveni greu ca plumbul.

Primele zile au trecut cu emoții amestecate. Mama încerca să ajute la bucătărie, dar mișcările ei erau lente și deseori scăpa lucruri pe jos. Ilinca o întreba mereu dacă vrea să joace șah sau să-i citească povești, iar Vlad se plângea că bunica uită să-i dea gustarea la timp când eu eram la serviciu.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Cătălin a izbucnit:

— Ana, nu putem trăi așa! Nu mai avem intimitate. Mama ta intră peste tot, nu ține cont că avem nevoie de spațiu.

— Ce vrei să fac? S-o las singură la țară? Să moară acolo?

— Nu spun asta! Dar nici nu pot accepta să-mi simt casa ca pe o pensiune.

Am tăcut. M-am simțit prinsă între două lumi care nu se vor întâlni niciodată. Mama mea și familia mea. Datoria și libertatea.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Mama uita să stingă aragazul sau să închidă ușa la frigider. Într-o dimineață, am găsit-o plângând în bucătărie.

— Nu mă mai vrea nimeni aici, Ana… Simt că deranjez.

Am îmbrățișat-o strâns, dar în sufletul meu răsuna vocea lui Cătălin: „Nu mai avem intimitate.”

La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte:

— E greu cu bătrânii acasă… Eu am trecut prin asta cu tata. Ne-am certat toți până la urmă.

— Dar ce era să fac? S-o las singură?

— Nu există soluții perfecte… Dar nici tu nu poți să te rupi în două.

Seara aceea a fost cea mai grea. Cătălin a venit acasă târziu și a găsit-o pe mama adormită pe canapea cu televizorul pornit la maxim. S-a enervat și a început să ridice tonul:

— Nu se poate așa! Copiii nu pot dormi! Ana, trebuie să găsim o soluție!

Mama s-a trezit speriată și a început să plângă în hohote. Ilinca a venit din cameră și m-a întrebat:

— Mami, de ce plânge bunica? O să plece?

M-am simțit sfâșiată. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit aducând-o pe mama aici. Dacă nu cumva sacrificiul meu îi rănește pe toți cei dragi mie.

A doua zi am încercat să discut cu Cătălin:

— Poate ar trebui să căutăm o soluție… Poate un azil privat sau o asistentă care să vină zilnic.

— Știi bine că mama ta n-ar accepta niciodată un azil… Și nici eu n-aș putea dormi noaptea știind că am abandonat-o.

Am rămas amândoi tăcuți. Ne-am privit ca doi străini care nu mai știu cum să ajungă unul la celălalt.

În următoarele săptămâni, atmosfera din casă s-a schimbat. Copiii erau tot mai retrași, Cătălin tot mai absent, iar mama tot mai tristă. Într-o zi, am găsit-o scriind o scrisoare:

„Draga mea Ana,
Nu vreau să vă stric viața. Poate e mai bine să mă întorc la casa mea din sat…”

Am rupt scrisoarea înainte să termine de scris și am izbucnit:

— Mamă! Nu te mai gândi la prostii! Ești familia mea!

Dar adevărul era că nu știam cum să fac față acestei situații fără să rănesc pe cineva.

Într-o duminică dimineață, la micul dejun, Ilinca a spus încet:

— Mami… Poate ar trebui să ne jucăm toți împreună cu bunica… Poate așa n-o să mai fie tristă.

M-am uitat la ea și mi-am dat seama cât de mult îi afectează pe toți această tensiune nevăzută.

Am început să organizăm seri de jocuri sau povești împreună cu mama și copiii. Cătălin s-a alăturat greu, dar încet-încet atmosfera s-a mai destins. Totuși, sentimentul de vinovăție nu m-a părăsit niciodată complet.

Acum mama are aproape un an de când locuiește cu noi. Sunt zile bune și zile proaste. Sunt momente când mă simt recunoscătoare că e aici și momente când mă sufoc sub greutatea responsabilității.

Mă întreb adesea: oare există o cale prin care poți avea grijă de părintele tău fără să-ți pierzi propria familie? Sau orice alegere ai face va lăsa mereu pe cineva rănit?