Între două lumi: Povestea despărțirii și regăsirii unui tată și a fiului său în România

— Nu ai de ales, Victor! Dacă nu faci ce-ți spunem, o să-ți distrugi viața și pe a noastră! Ți-ai gândit la rușinea pe care o aduci familiei?

Cuvintele mamei mele răsunau ca niște lovituri de ciocan în mintea mea. Eram în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru, cu miros de cafea arsă și umezeală. Tata stătea la masă, cu ochii în pământ, iar eu tremuram, ținând în brațe un plic cu actele de adopție. Aveam doar douăzeci de ani și simțeam că lumea mea se prăbușește. Maria, iubita mea din liceu, tocmai născuse un băiat perfect sănătos, Radu. Dar părinții mei nu au vrut să audă de el. „Ești prea tânăr, nu ai serviciu stabil, ce-o să zică lumea?”

Maria plângea în fiecare seară. Îmi amintesc cum mă rugam să găsesc o soluție, dar nu aveam curajul să mă împotrivesc părinților mei. Era 1985, iar România era o țară sufocată de frică și lipsuri. Oamenii trăiau cu teama Securității, cu cozi la pâine și cu vise frânte. Într-o zi, mama a venit acasă cu o femeie necunoscută — „doamna Stanciu de la Protecția Copilului”. Totul s-a petrecut ca într-un vis urât: semnături grăbite, lacrimi ascunse, promisiuni că „va fi bine pentru toată lumea”.

În ziua când l-au luat pe Radu din brațele Mariei, am simțit că mor pe dinăuntru. Am rămas cu un gol care nu s-a umplut niciodată. Maria m-a părăsit la scurt timp după aceea. Nu m-a iertat niciodată. Am încercat să-mi văd de viață: am terminat facultatea, m-am angajat ca inginer la o fabrică din Ploiești, m-am însurat cu Irina — o fată bună, dar care nu a reușit niciodată să-mi aline dorul de copilul meu pierdut.

Anii au trecut ca prin ceață. Revoluția din ’89 ne-a prins pe toți nepregătiți. Am sperat că libertatea va aduce și împăcarea cu trecutul, dar nu a fost așa. Irina mi-a dăruit doi copii minunați, dar mereu am simțit că lipsește ceva. În fiecare an, pe 17 martie — ziua în care s-a născut Radu — mă retrăgeam singur în camera mea și plângeam ca un copil.

Într-o seară de iarnă din 2005, după ce părinții mei au murit la câteva luni distanță unul de altul, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare netrimisă de la Maria. „Victor, dacă vreodată vei avea curajul să-l cauți pe Radu, să știi că nu te voi judeca. Dar să nu uiți niciodată că el are dreptul să știe cine e.”

Atunci am început să-l caut. Am bătut la uși închise: Direcția pentru Protecția Copilului mi-a spus că dosarul e „confidențial”. Am scris scrisori peste scrisori, am vorbit cu avocați, am încercat să aflu ceva prin cunoștințe vechi din sistem. Ani întregi nu am primit niciun răspuns. Irina m-a sprijinit la început, dar apoi a început să se teamă că obsesia mea pentru Radu ne va distruge familia.

— Victor, trebuie să te oprești! Avem doi copii care au nevoie de tine aici! Nu poți trăi mereu în trecut!

Dar eu nu puteam renunța. În 2018, când internetul a devenit mai accesibil și rețelele sociale au explodat și în România, am început să caut numele lui Radu pe Facebook, pe forumuri despre adopții. Într-o zi am găsit un mesaj anonim pe un grup: „Caut părinții biologici. M-am născut în Ploiești în martie 1985.” Inima mi-a bătut atât de tare încât am crezut că o să leșin.

Am răspuns imediat. După câteva zile de mesaje pline de emoție și teamă, am stabilit să ne întâlnim într-o cafenea din București. Când l-am văzut intrând — un bărbat înalt, cu ochii Mariei și mersul meu — am știut că e el.

— Bună… Eu sunt Radu.

Vocea lui tremura. M-am ridicat și l-am îmbrățișat fără să spun nimic. Am plâns amândoi ca niște copii pierduți care s-au regăsit după o viață întreagă.

Am aflat că fusese adoptat de o familie bună din Brașov. A avut parte de dragoste și educație, dar mereu a simțit că lipsește ceva. A avut curajul să-și caute rădăcinile după ce părinții adoptivi i-au povestit adevărul.

Întâlnirea noastră a fost începutul unui drum greu. Familia mea actuală nu a privit cu ochi buni această regăsire. Irina s-a simțit trădată; copiii mei au fost confuzi și geloși.

— De ce ai nevoie de el acum? Noi nu suntem suficienți?

Nu am avut răspunsuri simple. Am încercat să-i explic Irinei că dorul de Radu nu anulează dragostea pentru ei, dar rănile s-au adâncit.

Radu a venit la noi de câteva ori; copiii mei l-au privit ca pe un străin. Irina s-a retras tot mai mult în ea însăși. Într-o seară mi-a spus:

— Poate ar fi mai bine să pleci… Să-ți găsești liniștea alături de el.

Nu am plecat. Nu pot abandona încă o familie. Dar nici nu pot renunța la Radu.

Astăzi mă uit la pozele vechi și noi: eu între două lumi, între două familii care nu se pot împăca una cu alta. M-am întrebat mereu dacă am făcut bine sau rău că l-am căutat pe Radu după atâția ani.

Poate dragostea nu vindecă totul. Poate unele răni rămân deschise pentru totdeauna.

Oare câți dintre noi trăim cu dorința unei regăsiri imposibile? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru adevăr?