Între două lumi: Povestea unei familii românești destrămate de orgolii

— Nu te mai recunosc, Radu! Ce-ai ajuns? O marionetă în mâinile Anei? vocea lui Ilie, socrul meu, răsuna în bucătăria mică din apartamentul lor de la etajul patru. Era o seară de iarnă, cu miros de sarmale și tensiune tăioasă ca briceagul. Eu stăteam la masa din colț, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu izbucnesc în plâns. Radu, soțul meu, avea ochii în pământ.

— Tata, nu e vorba de asta… încerca el să spună, dar Ilie îl întrerupse cu un gest nervos.

— Ba da! De când te-ai însurat cu fata asta, nu mai ai coloană vertebrală. Faci numai ce zice ea! Ai uitat cine ești, ai uitat de familie!

M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon, cu inima bătându-mi nebunește. Îmi venea să țip, să fug, să nu mă mai întorc niciodată. Dar știam că Radu avea nevoie de mine. Când m-am întors, Ilie plecase deja trântind ușa, iar Radu stătea cu capul în mâini.

— Ana, nu mai pot… Nu mai pot să-l aud spunând că sunt slab. Că nu sunt bărbat adevărat dacă te ascult pe tine… a șoptit el.

Așa a început ruptura. Nu a fost o ceartă, ci o serie de răni mici care s-au adunat până când n-am mai putut merge la ei nici măcar de sărbători. Ilie era convins că eu îl „țin sub papuc” pe Radu. Că l-am îndepărtat de familie și l-am făcut să uite tradițiile. Pentru el, femeia trebuia să stea la cratiță și să nu comenteze. Dar eu am crescut altfel. Tata a murit când eram mică și mama m-a învățat să fiu independentă, să am curajul să spun ce gândesc.

La început am încercat să-l conving pe Radu să nu rupem legătura. „E tatăl tău”, îi spuneam. „Poate într-o zi va înțelege.” Dar fiecare vizită se termina cu reproșuri și jigniri. Odată, Ilie a aruncat cu farfuria după noi. Altă dată, a refuzat să stea la masă cu mine.

— Dacă nu-ți place cum suntem noi, du-te la maică-ta! a urlat el într-o seară de Paște.

Am plecat atunci plângând pe stradă, iar Radu a venit după mine. În noaptea aceea am decis că nu mai putem continua așa.

— Ana, eu nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot trăi mereu între două focuri…

— Atunci alegem liniștea noastră, i-am spus. Chiar dacă doare.

Au trecut aproape doi ani de atunci. Ne-am mutat într-un apartament mic în Militari și am încercat să ne construim viața noastră. Mama lui Radu ne sună uneori pe ascuns, plângând că îi e dor de fiul ei. Dar Ilie refuză orice împăcare.

— Dacă vrea să fie bărbat adevărat, să vină singur acasă! îi spune mereu soției lui.

Radu suferă în tăcere. Îl văd cum se uită la pozele din copilărie sau cum oftează când trecem pe lângă blocul părinților lui. Uneori îl aud noaptea vorbind singur:

— Oare chiar sunt un laș? Oare chiar am greșit alegând-o pe Ana?

Eu mă simt vinovată că l-am pus să aleagă. Dar știu că nu puteam trăi într-o familie unde femeia e considerată vinovată pentru orice. Am încercat să-i explic lui Ilie că vrem doar respect și liniște. Că nu vreau să-l despart pe Radu de părinții lui. Dar pentru el, orice schimbare e o amenințare.

Într-o zi, la aniversarea mamei lui Radu, am decis să mergem totuși la ei. Am cumpărat flori și un tort și am urcat scările cu inima cât un purice. Ilie ne-a deschis ușa și s-a uitat la noi ca la niște străini.

— Ce căutați aici?

— Am venit pentru mama… am spus eu încet.

El s-a dat la o parte fără un cuvânt. În sufragerie era liniște apăsătoare. Mama lui Radu plângea în bucătărie.

— Mamă… a spus Radu tremurând.

Ilie s-a așezat la masă și a început să vorbească tare despre politică și cât de „proastă e generația asta nouă”. Niciun cuvânt despre noi sau despre ce s-a întâmplat între noi. Am stat o oră și am plecat fără să fi spus nimic important.

Pe drum spre casă, Radu mi-a strâns mâna:

— Nu cred că se va schimba vreodată…

— Poate nici nu trebuie să-l schimbăm noi… Poate trebuie doar să ne acceptăm așa cum suntem.

Dar întrebarea rămâne: cât putem sacrifica din noi pentru liniștea unei familii? Și cât din liniștea noastră merită sacrificată pentru împăcarea cu trecutul?