Umbra unui secret: Povestea mea și a fiului pe care l-am găsit la ușă

— Nu pot să cred, mamă, încă mai păstrezi păturica asta veche? vocea lui Vlad răsună în sufrageria mică, plină de amintiri. Mâinile îmi tremură ușor când îi văd ochii albaștri, aceiași ochi pe care i-am văzut pentru prima dată acum patruzeci de ani, într-o dimineață geroasă de noiembrie.

Atunci, eram o femeie singură, proaspăt divorțată, cu inima frântă și cu prea puține speranțe. Locuiam într-o casă modestă din Ploiești, la marginea orașului, unde vecinii vorbeau mai mult despre vreme decât despre oameni. În acea dimineață, când am deschis ușa să iau laptele lăsat de nea Gică, am găsit un coșuleț pe prag. În el, un bebeluș înfășurat într-o păturică roz, cu obrajii roșii de frig și cu o scrisoare mototolită: „Te rog, ai grijă de el. Nu pot.”

Am privit în jur, sperând să văd pe cineva fugind sau măcar o umbră. Nimic. Doar liniștea iernii și respirația mea sacadată. Am ridicat coșul cu grijă și am intrat în casă. Am plâns ore întregi, ținând copilul la piept. Nu aveam nimic pentru un bebeluș, nici bani, nici lapte praf, nici haine. Dar aveam dragoste. Și poate că asta a fost tot ce a contat.

— Vlad, păturica asta e începutul nostru, îi spun încet, cu glasul tremurat.

El zâmbește și se apleacă să mă îmbrățișeze. Are 40 de ani acum, e medic chirurg la București și vine acasă cât de des poate. Niciodată nu mi-a reproșat nimic. Mereu mi-a spus „mamă”, fără să știe că sângele nostru nu e același.

Anii au trecut greu. Mama mea nu a vrut să audă de copilul „luat de pe drumuri”. — O să-ți aducă numai necazuri! Ce-o să zică lumea? Dar eu nu am ascultat-o. Am muncit la fabrica de confecții zi și noapte, am cusut haine pentru alții ca să-i pot cumpăra lui Vlad lapte și scutece. Vecinii șușoteau pe la colțuri: — Ai auzit? Lidia a luat un copil abandonat! Cine știe al cui e…

Când Vlad a crescut și a început să pună întrebări despre tatăl lui, am inventat povești: — Tatăl tău a plecat în străinătate, nu s-a mai întors… Nu am avut curajul să-i spun adevărul. Poate că am fost lașă. Poate că m-am temut că mă va urî dacă va afla că nu sunt mama lui adevărată.

Într-o zi, când avea vreo 12 ani, l-am găsit plângând în camera lui. — Mamă, de ce nu seamăn cu nimeni din familie? De ce nu am poze cu tata? Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am strâns în brațe și i-am spus doar atât: — Ești tot ce am mai bun pe lume.

Au fost ani grei. Când a intrat la liceu, colegii râdeau de el: — Băi, tu nici nu știi cine ești! Dar Vlad a fost mereu puternic. S-a agățat de carte, a învățat pe rupte și a ajuns primul din clasă. Când a intrat la Medicină, am plâns de fericire și de teamă: dacă va afla vreodată adevărul?

Acum, după atâția ani, mă uit la el cum își strânge copiii în brațe și mă întreb dacă am făcut bine. Soția lui, Ioana, știe povestea doar pe jumătate. — Lidia, ai făcut un miracol cu Vlad! Dar eu știu că port un secret greu.

Într-o seară liniștită de toamnă, când copiii dormeau și Ioana spăla vasele în bucătărie, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Mamă… vreau să te întreb ceva. Ai știut vreodată cine sunt părinții mei adevărați?

Am simțit cum mi se oprește respirația. M-am uitat în ochii lui și am văzut acolo aceeași teamă pe care o simțeam eu.

— Vlad… eu te-am găsit într-o dimineață pe pragul casei mele. Nu ți-am spus niciodată pentru că mi-a fost frică să nu mă pierzi.

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat de mână.

— Mamă… tu ești singura mea familie. Nu contează sângele. Contează cine m-a iubit și cine m-a crescut.

Am plâns împreună mult timp în acea seară. Dar gândul nu-mi dă pace: oare ar trebui să-l ajut să-și caute rădăcinile? Sau e mai bine să lase trecutul acolo unde e?

Poate că dragostea nu are nevoie de legături de sânge ca să fie adevărată. Dar oare avem dreptul să ascundem adevărul celor pe care îi iubim cel mai mult?