Banii, Dragostea și Umbra Nepărtinirii: Povestea Unei Nurori Într-o Familie Românească

— Ariana, vino mai repede cu găleata aia! Ce, te-ai înmuiat de la atâta muncă? vocea soacrei mele, doamna Maria, răsuna peste rândurile de roșii, tăioasă ca o coasă. M-am oprit o clipă să-mi trag sufletul, simțind cum soarele îmi arde ceafa și palmele îmi tremură de oboseală. Nico, soțul meu, era deja la al doilea rând de cartofi, tăcut și concentrat. M-am uitat spre el, căutând o privire de încurajare, dar ochii lui evitau ai mei.

— Vin, mamă Maria, răspund încet, încercând să-mi ascund frustrarea. Nu era prima dată când simțeam că nu sunt destul pentru ea. De fiecare dată când veneam la țară, la casa lor din satul Ciorogârla, eram primiți cu brațele deschise, dar și cu o listă lungă de treburi: să săpăm grădina, să curățăm cotețul găinilor, să adunăm prunele căzute. Nu mă plângeam niciodată. Crescusem la oraș, dar munca nu mă speria. Ce mă durea era altceva.

Într-o seară de vară, după ce am terminat treaba și ne-am așezat la masă, am auzit-o pe Maria vorbind cu Loredana, cumnata mea. — Să nu uiți să iei plicul ăla de pe dulap, Loredana! Să ai bani pentru copii la școală. Și dacă mai ai nevoie luna viitoare, spune-mi! Am simțit cum mi se strânge stomacul. Pentru noi nu fusese niciodată vorba de bani sau ajutor concret. Doar mâncare și promisiuni vagi că „totul se va rezolva”.

După cină, l-am tras pe Nico deoparte. — Ți se pare normal ce face mama ta? Noi muncim aici cât e ziua de lungă și plecăm acasă cu niște legume și niște vorbe bune. Loredana primește bani în fiecare lună! Nico a oftat adânc. — Ariana, știi că Loredana are doi copii mici și că frate-miu e plecat la muncă în Germania. Mama vrea să-i ajute… — Și noi? Noi nu contăm? Nu avem și noi rate la bancă? Nu merităm și noi un pic de sprijin?

Discuția noastră s-a terminat fără răspunsuri. În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am întrebat dacă e ceva în neregulă cu mine. Poate nu sunt destul de bună pentru familia lui Nico. Poate nu știu să mă fac plăcută. Sau poate… poate e doar nedreptate pură.

A doua zi dimineață am intrat în bucătărie să ajut la pregătirea micului dejun. Maria era deja acolo, tăind pâine cu mișcări repezi. — Ariana, să nu uiți să cureți după tine în bucătărie. Știi că Loredana nu are timp de astea când vine pe aici cu copiii. Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji. — Mamă Maria, pot să vă întreb ceva? — Spune! — De ce Loredana primește bani și noi nu? Și noi avem nevoie… Maria s-a oprit din tăiat și m-a privit lung: — Fiecare are problemele lui. Tu ai bărbat acasă care te ajută. Loredana e singură cu copiii… Nu e vina mea că viața voastră e mai ușoară.

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. În curte, l-am găsit pe Nico sprijinit de gard. — Nu mai pot, i-am spus printre lacrimi. M-am săturat să fiu mereu cea care dă și nu primește nimic înapoi. — Ariana… — Nu! Trebuie să-i spui mamei tale că nu e corect ce face!

În acea duminică am plecat mai devreme spre București. Drumul a fost tăcut și apăsător. În mașină, Nico a încercat să mă liniștească: — O să vorbesc cu ea… dar știi cum e mama… nu vrea să supere pe nimeni, dar tot timpul cineva rămâne nemulțumit.

Seara, acasă, am primit un mesaj de la Loredana: „Mulțumesc că m-ai ajutat cu copiii azi! Sincer, nu știu ce m-aș face fără tine.” Am simțit un nod în gât. Nu era vina ei că primea ajutorul pe care eu îl doream atât de mult.

Au trecut săptămâni fără să mergem la țară. Maria a sunat într-o zi: — Ariana, ce s-a întâmplat? De ce nu mai veniți? — Mamă Maria… simt că nu sunt apreciată aici. Când ajutăm, parcă tot nu e destul… Maria a tăcut o clipă: — Poate ai dreptate… Poate n-am știut să vă arăt cât țin la voi.

Când ne-am întors la Ciorogârla după o lună, Maria ne-a întâmpinat altfel: cu o îmbrățișare stângace și un plic mic pe masă: „Pentru voi.” Nu era mult – dar era un început.

Acum mă întreb: câte familii trăiesc aceeași poveste ca a noastră? Câte nurori sau gineri simt că nu sunt văzuți sau apreciați? Oare chiar trebuie să cerem dreptate ca să fim tratați egal? Sau dragostea într-o familie ar trebui să fie împărțită fără măsură?