Între Ruine și Renaștere: Povestea unei Bunici Românce

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Petru! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea grăbit câteva haine într-o geantă veche. Ochii lui evitau privirea mea, iar Irina, nora mea, stătea în pragul ușii cu lacrimile șiroind pe obraji. Maria, nepoata mea de doar șapte ani, se ascunsese sub masă, cu palmele la urechi.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie de altceva… de altcineva, a spus Petru, fără să mă privească. Cuvintele lui au căzut ca niște pietre grele peste sufletul meu.

În acea seară, lumea mea s-a prăbușit. Am simțit că tot ce am construit o viață întreagă — familia noastră — s-a făcut țăndări într-o clipă. M-am așezat pe marginea patului și am plâns în tăcere, încercând să nu o trezesc pe Maria, care adormise cu obrajii umezi de lacrimi.

A doua zi dimineață, casa era tăcută. Irina stătea la masă cu o ceașcă de ceai rece în față. Avea ochii roșii și părea că nu dormise deloc. M-am apropiat încet și i-am pus mâna pe umăr.

— O să trecem și peste asta, Irina. Nu știu cum, dar o să reușim.

Ea a ridicat privirea spre mine și pentru prima dată am văzut în ochii ei nu doar durere, ci și o urmă de furie.

— Nu vreau să-l urăsc pe Petru… dar nici nu pot să-l iert acum. Cum ai reușit tu să treci peste toate greutățile vieții?

Am zâmbit trist. — Nici eu nu știu dacă am trecut cu adevărat. Dar pentru Maria trebuie să fim tari. Pentru ea trebuie să găsim o cale.

Zilele au trecut greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar rudele ne întrebau mereu dacă „nu s-a întors Petru”. Irina a început să lucreze mai mult la școală — era învățătoare — iar eu am preluat grijile casei și ale Mariei. Fetița nu vorbea despre tatăl ei; doar noaptea o auzeam plângând în somn.

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre iertare. M-am simțit ca și cum predica era pentru mine. După slujbă, m-am apropiat de Irina.

— Poate ar trebui să încercăm să-l iertăm pe Petru… nu pentru el, ci pentru noi.

Irina a oftat adânc. — Nu știu dacă pot. Dar vreau să încerc… pentru Maria.

Au trecut luni. Petru nu a mai dat niciun semn. Irina s-a schimbat: a început să zâmbească din nou, să se îngrijească de ea însăși, să iasă cu prietenele. Într-o zi a venit acasă cu părul tuns scurt și cu o rochie nouă.

— Ce zici, mamaie? Îmi stă bine?

Am râs cu poftă pentru prima dată după mult timp.

— Ești frumoasă, draga mea! Poate chiar mai frumoasă decât atunci când l-ai cunoscut pe Petru!

Maria a început să deseneze din nou. Într-o seară mi-a arătat un desen: trei femei ținându-se de mână sub un curcubeu.

— Cine sunt ele? am întrebat-o.

— Eu, mama și tu. Suntem împreună mereu!

Am simțit cum mi se încălzește inima. Poate că nu era familia perfectă pe care mi-o dorisem pentru fiul meu, dar era familia noastră — refăcută din cioburi.

Într-o zi de vară, când grădina era plină de flori și soarele bătea blând peste masa din curte, Petru a apărut la poartă. Era slab, cu barba crescută și ochii obosiți.

— Mamă… pot să intru?

M-am uitat la Irina; ea a dat din cap încet. L-am lăsat să intre.

— Mi-e dor de voi… Am greșit mult. Nu cer nimic… doar să vă văd din când în când pe voi și pe Maria.

Irina l-a privit lung.

— Nu știu dacă putem fi din nou o familie… Dar Maria are nevoie de tatăl ei. Și eu am nevoie să te iert ca să pot merge mai departe.

Petru a izbucnit în plâns. L-am îmbrățișat strâns, simțind cum o parte din povara mea se ridică.

Viața nu s-a întors niciodată la ce fusese înainte. Dar am învățat că uneori trebuie să lași trecutul în urmă ca să poți construi ceva nou. Irina și Petru au rămas prieteni pentru binele Mariei; eu am devenit puntea dintre ei.

Seara, când stau pe bancă în fața casei și privesc cum Maria aleargă prin curte, mă întreb: Oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Și cât de mult putem reconstrui din ceea ce s-a frânt?