La 57 de ani, tata a vrut să ne părăsească: Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai pot, Mariana! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea tatălui meu, Ion, răsuna prin bucătăria noastră mică din Pitești. Era o seară de martie, friguroasă, iar eu venisem să-i vizitez cu fiul meu, Rareș. Am rămas în prag, cu copilul în brațe, simțind cum aerul se taie cu cuțitul.

Mama s-a ridicat încet de la masă, cu ochii roșii și mâinile tremurânde. — Și eu ce să fac, Ion? Să mă prefac că nu văd cum te-ai schimbat? Să mă uit la tine cum te îndepărtezi pe zi ce trece?

Nu-mi venea să cred ce aud. Tata, omul care îmi fusese stâlp toată copilăria, care mă învățase să pescuiesc pe Argeș și să repar bicicleta, părea acum un străin. Avea părul mai alb ca niciodată și ochii goi.

— Vlad, du-l pe Rareș în camera ta, te rog, a spus mama încet. Am ieșit mecanic, dar am tras cu urechea la discuția lor. Tata vorbea despre o viață irosită, despre vise neîmplinite și despre cum nu mai simte nimic pentru mama. Spunea că vrea să plece. Să fie liber.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat: cum poate un om să-și lase familia după atâția ani? Nu era tata cel care ne ținea uniți? Sau poate nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat?

A doua zi dimineață, mama m-a chemat la bucătărie. Avea o hotărâre în privire pe care n-o mai văzusem de mult.

— Vlad, tatăl tău vrea să plece. Dar nu-l las să arunce totul la gunoi așa ușor. I-am spus că poate să se mute pentru șase luni. Să-și găsească liniștea sau ce caută el. Dar nu divorțăm încă. Dacă după șase luni tot asta vrea… atunci nu-l mai opresc.

Am simțit un amestec de furie și neputință. — Și dacă nu se mai întoarce? am întrebat-o.

Mama a oftat adânc. — Atunci înseamnă că n-a fost niciodată al nostru cu adevărat.

Tata s-a mutat într-o garsonieră din Trivale. Primele săptămâni au fost un coșmar pentru toți. Mama plângea nopți la rând, iar eu mă simțeam prins între doi străini. Rareș întreba mereu unde e bunicul lui.

Într-o duminică am mers la tata cu o pungă de mâncare gătită de mama. L-am găsit privind pe geam, cu o bere ieftină în mână.

— Vlad… nu știu dacă am făcut bine sau rău. Dar nu mai puteam respira acolo. M-am sufocat atâția ani…

— Și noi? Noi ce suntem pentru tine? l-am întrebat printre dinți.

A tăcut mult timp. — Nu știu… Poate că am greșit totul din start.

Am plecat furios. Cum putea să spună asta? Mama îl aștepta acasă, îi făcea mâncare, îi spăla hainele… iar el spunea că s-a sufocat?

Lunile au trecut greu. Mama s-a schimbat: a început să iasă cu vecinele la plimbare, să meargă la biserică mai des, chiar să râdă uneori la telefon cu prietenele ei din tinerețe. Tata părea tot mai singuratic și abătut.

Într-o seară de vară, după aproape cinci luni, m-a sunat:

— Vlad… cred că am făcut o prostie. Nu găsesc nimic aici. Nici liniște, nici fericire. Doar gol.

— Atunci întoarce-te acasă! i-am spus nervos.

— Nu știu dacă mă mai vrea mama ta…

Am mers la mama și i-am povestit totul. A ascultat în tăcere și apoi a spus:

— Dacă vrea să se întoarcă, trebuie să-și ceară iertare. Nu doar mie, ci și ție și lui Rareș. Să ne arate că-i pasă.

În ultima zi a celor șase luni, tata a venit acasă cu un buchet de flori ofilite și ochii în lacrimi.

— Mariana… Vlad… Rareș… am greșit față de voi toți. Am crezut că libertatea e altceva decât ceea ce aveam deja aici: familia mea. Dacă mă mai vreți…

Mama l-a privit lung și i-a spus:

— O familie nu e o garsonieră din care intri și ieși când vrei tu. Dacă rămâi, rămâi cu tot sufletul.

Tata a rămas. Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna între ei. Încrederea nu s-a refăcut complet niciodată.

Acum, după doi ani, încă mă întreb: oare câți oameni trăiesc lângă cineva fără să-l cunoască cu adevărat? Și câte familii se destramă pentru că nu avem curajul să spunem ce simțim la timp?