Fără Mama: Povestea Unei Ierni Fără Sfârșit

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să te ascult cum mă cicălești în fiecare zi! am strigat, trântind ușa bucătăriei. Era Ajunul Crăciunului și, în loc să simt mirosul cozonacilor și să aud colindele, simțeam doar o apăsare grea pe piept. Mama, cu ochii ei obosiți și mâinile crăpate de la atâta muncă, m-a privit lung, fără să spună nimic. A rămas acolo, lângă aragaz, cu șorțul pătat de făină, iar eu am fugit în camera mea, convinsă că am dreptate.

Asta a fost ultima noastră ceartă. Două zile mai târziu, mama a făcut un accident vascular. Am găsit-o dimineața, prăbușită lângă pat. N-am apucat să-i spun că-mi pare rău. N-am apucat să-i spun cât o iubesc.

Mă numesc Irina și am 29 de ani. De atunci, fiecare zi e o luptă cu mine însămi. Îmi repet obsesiv ultimele cuvinte spuse mamei mele și mă întreb dacă nu cumva i-am frânt inima. Tata nu vorbește despre asta. Sora mea mai mică, Ana, s-a închis în ea însăși. Casa noastră din Ploiești s-a transformat într-un muzeu al tăcerii și al regretelor.

În primele săptămâni după înmormântare, am încercat să fiu puternică pentru Ana. Mergeam la serviciu ca un robot, răspundeam la telefoane, zâmbeam fals colegilor. Dar seara, când ajungeam acasă și vedeam farfuria goală la masa din bucătărie, mă prăbușeam. Mă simțeam vinovată pentru fiecare reproș pe care i l-am făcut mamei, pentru fiecare dată când am ridicat tonul sau am refuzat să o ajut.

— Irina, nu e vina ta! mi-a spus într-o zi mătușa Maria. Dar ce știe ea? Nu a auzit niciodată cum îi vorbeam mamei când eram nervoasă. Nu a văzut lacrimile pe care mama le ascundea când credea că nu o văd.

Într-o seară, Ana a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii de plâns.
— Tu crezi că mama ne-a iertat?
Am rămas fără cuvinte. Cum să-i spun că nici eu nu mă pot ierta?

Am început să caut răspunsuri în scrisorile vechi ale mamei, pe care le-am găsit într-o cutie sub patul ei. Erau scrisori către bunica, pline de griji pentru noi, fetele ei. „Sper să nu le dezamăgesc niciodată”, scria mama într-una dintre ele. Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Mi-am dat seama cât de mult ne iubea și cât de puțin am apreciat-o.

Tata s-a schimbat și el. A început să bea mai mult decât înainte și să lipsească nopțile de acasă. Într-o noapte l-am găsit pe bancă în fața blocului, cu privirea pierdută.
— Irina, nu știu cum să trăiesc fără ea…
Atunci am simțit că suntem toți trei naufragiați pe aceeași insulă a durerii.

Am încercat să merg la biserică, să aprind o lumânare pentru sufletul ei. Preotul mi-a spus că Dumnezeu iartă orice suflet care se căiește cu adevărat. Dar eu nu reușeam să mă iert pe mine însămi.

La serviciu am început să greșesc tot mai des. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la birou.
— Irina, ai nevoie de o pauză. Du-te acasă și ai grijă de tine.
Dar acasă era doar tăcere și frig.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu o brățară veche pe care o purta mama.
— Vrei să o porți tu? Poate așa o simțim mai aproape…
Am luat brățara și am simțit pentru prima dată după mult timp o urmă de liniște.

Au trecut luni de zile până când am avut curajul să vorbesc cu cineva despre ce simt cu adevărat. Am găsit un grup de sprijin pentru persoane care au pierdut pe cineva drag. Acolo am întâlnit-o pe Camelia, care își pierduse tatăl cu un an înainte.
— Știi ce mi-a spus cineva? Că nu există mod corect sau greșit de a plânge pe cineva. Trebuie doar să-ți dai voie să simți tot ce simți.

Am început să scriu scrisori către mama. Îi povesteam tot ce nu apucasem să-i spun: cât de mult îmi lipsește, cât de mult regret fiecare ceartă, cât de mult aș vrea să o pot îmbrățișa încă o dată.

Într-o seară, Ana a venit la mine cu o idee:
— Hai să facem împreună cozonaci după rețeta mamei!
Am râs și am plâns împreună în bucătărie, frământând aluatul exact cum ne învățase ea. Pentru prima dată după mult timp, casa noastră a mirosit din nou a copilărie.

Tata a început și el să vorbească mai mult despre mama. Ne povestea cum s-au cunoscut la balul liceului din Mizil și cum i-a promis că va avea grijă de ea toată viața.

Încet-încet, am început să cred că poate mama ne-a iertat deja. Poate că dragostea ei era atât de mare încât nu ar fi lăsat niciodată vina să ne despartă.

Dar încă mă întreb: Oare voi reuși vreodată să mă iert pe mine însămi? Oare ceilalți care au trecut prin asta au găsit vreodată liniștea? Cum ați reușit voi să mergeți mai departe?