Între două lumi: Strigătul unei mame uitate

— Vlad, știi măcar ce culoare are ochii Marei? am întrebat într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el răsfoia absent știrile pe telefon.

A ridicat din umeri, fără să mă privească. — Verzi? Sau albaștri? Irina, nu mă mai bate la cap cu prostii. Sunt obosit.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, cu palmele strânse în poală. Mara dormea deja, cu păpușa preferată lângă ea. Avea șase ani și încă nu-și amintea cum arată un zâmbet sincer de la tatăl ei. În fiecare zi mă întrebam: unde am greșit? Cum am ajuns aici?

Când ne-am cunoscut, Vlad era alt om. M-a cucerit cu umorul lui, cu promisiunile că vom construi împreună o familie frumoasă. Dar după ce s-a născut Mara, parcă s-a tras o cortină între noi. El a început să stea tot mai mult la serviciu, să vină acasă târziu, să se refugieze în seriale sau în telefon. Eu am rămas singură cu Mara, cu temele ei, cu febra ei din nopțile lungi, cu lacrimile ei când ceilalți copii povesteau ce au făcut în weekend cu tații lor.

— Mami, de ce tata nu vine niciodată la serbare? m-a întrebat Mara într-o zi, cu ochii mari și triști.

Nu am știut ce să-i răspund. Am mințit-o că tata muncește mult ca să avem tot ce ne trebuie. Dar știam că nu e doar asta. Vlad nu știa nici măcar ce mărime poartă la pantofi Mara, ce desen animat îi place sau cum îi place să i se citească povestea de seară. Uneori mă întrebam dacă nu cumva îi era teamă de propria fiică.

Într-o duminică, am încercat să-l implic. — Vlad, hai să mergem împreună în parc cu Mara. Poate jucați un pic cu mingea.

A oftat și a dat din cap. — Du-te tu, Irina. Eu am niște rapoarte de terminat.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai era vorba doar de oboseală sau stres. Era o indiferență tăioasă, ca o lamă rece între noi.

Seara, după ce Mara a adormit, am izbucnit:
— Vlad, nu vezi că Mara are nevoie de tine? Nu vrei să fii tatăl ei?

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi vorbit într-o limbă străină.
— Ce vrei de la mine? Muncesc pentru voi! Nu e de ajuns?

— Nu! Nu e de ajuns! Nu vreau bani, vreau să fii prezent! Să știi cine e Mara! Să știi ce visează noaptea!

A tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

În acea noapte am plâns încet, ca să nu o trezesc pe Mara. M-am simțit vinovată că nu pot face mai mult, că nu pot să-l schimb pe Vlad. M-am gândit la părinții mei: tata era mereu acolo pentru mine, chiar dacă nu avea bani sau timp. Îmi citea povești la lumina lămpii și mă ținea de mână când îmi era frică.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Vlad din nou. — Poate ar trebui să mergem la un consilier de familie. Să încercăm să reparăm ceva…

A râs scurt. — Ce prostii! Nu suntem nebuni.

Am simțit că mă sufoc. Începusem să cred că poate eu sunt problema. Poate cer prea mult? Poate ar trebui să accept situația?

Dar Mara creștea și golul dintre ea și tatăl ei devenea tot mai mare. La școală, doamna învățătoare m-a chemat la o discuție:
— Doamna Popescu, Mara e un copil bun, dar pare tristă. Vorbește mereu despre dumneavoastră, dar niciodată despre tatăl ei.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Seara am încercat din nou:
— Vlad, te rog… fă ceva cu Mara. Citește-i o poveste măcar azi.

A luat cartea fără tragere de inimă și s-a așezat lângă ea. Am privit din ușă cum citea mecanic, fără să se uite la ea. Mara s-a uitat la mine și mi-a făcut semn să vin lângă ea.

După ce a adormit, Vlad a venit la mine:
— Irina, nu știu cum să fiu tată. N-am avut niciodată un model. Tata m-a lăsat când eram mic.

Atunci am înțeles: Vlad era prizonierul propriilor traume. Dar eu? Eu trebuia să fiu stâlpul pentru Mara și pentru el? Cât puteam duce?

Au trecut luni în care am încercat să-l ajut pe Vlad să se apropie de Mara: i-am dat idei de jocuri, l-am rugat să meargă la serbări, am organizat excursii scurte în trei. Uneori părea că face eforturi, dar totul era forțat, ca un rol pe care nu-l simțea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat de acasă pentru câteva zile. Eu și Mara am rămas singure. Am simțit o liniște ciudată și dureroasă. Mara m-a întrebat:
— Mami, dacă tata nu vine înapoi, o să fim bine?

Am strâns-o tare în brațe și am plâns împreună.

Când Vlad s-a întors, părea schimbat. Mi-a spus că a vorbit cu un psiholog și că vrea să încerce să fie mai prezent pentru Mara. Am început încet-încet să reconstruim ceva din ruinele familiei noastre.

Dar rana rămâne acolo: lipsa implicării unui părinte lasă urme adânci în sufletul unui copil și al partenerului care duce tot greul.

Uneori mă întreb: câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte familii tac și suferă în spatele ușilor închise? Oare există speranță pentru noi toți?