Între două lumi: Povestea unei fiice și a unui tată vitreg în România rurală

— Nu mă duceți la azil, Ana! Nu mă lăsați acolo ca pe-un câine bătrân! Glasul lui Gheorghe răsuna spart în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de lemn ud. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui albaștri, cândva limpezi, erau acum tulburi de lacrimi și teamă. Ilinca, fetița mea de opt ani, stătea ascunsă după ușa camerei, cu ochii mari și speriați. M-am simțit prinsă între două lumi: copilul meu care avea nevoie de mine și bătrânul acesta încăpățânat care nu voia să accepte că nu mai poate trăi singur.

În fiecare weekend făceam drumul din Ploiești până în satul unde Gheorghe locuia singur, la marginea pădurii. Casa lui era aproape să se prăbușească, acoperișul curgea, iar soba abia mai făcea față gerului. Vecinii îl ajutau cât puteau, dar timpul nu iartă pe nimeni. De fiecare dată când intram pe poartă, simțeam un nod în gât: mirosul de mucegai, hainele lui vechi, privirea pierdută. Știam că nu mai poate continua așa, dar orice încercare de a discuta despre mutare se transforma într-o ceartă amară.

— Tataie, nu vrei să vii la noi? Ilinca încerca să-l convingă cu vocea ei subțire. — Avem televizor mare și îți fac eu ceai cu miere!

Gheorghe zâmbea trist și îi mângâia părul. — Aici am crescut-o pe mama ta, puiule. Cum să plec? Aici e tot ce am.

Nu era tatăl meu adevărat. Pe cel biologic nu l-am cunoscut niciodată. Mama s-a stins când aveam doisprezece ani, iar Gheorghe a rămas singurul adult din viața mea. Nu era un om cald sau blând; era aspru, tăcut, dar m-a ținut la școală și m-a învățat să nu mă las doborâtă. Poate de aceea mă simțeam atât de vinovată acum, când trebuia să-i spun că nu mai poate rămâne singur.

Într-o seară friguroasă de februarie, după ce Ilinca a adormit lângă soba veche, am încercat din nou:

— Tataie, dacă ți s-ar face rău? Dacă ai cădea? Cine te-ar ajuta?

A oftat adânc și a privit spre fereastră. — Mai bine mor aici decât să mă duc printre străini. Nu vreau să fiu o povară.

— Dar nu ești o povară! am izbucnit eu. Doar că… nu pot fi peste tot. Ilinca are nevoie de mine la oraș. Tu ai nevoie de cineva aici. Nu pot să mă împart la nesfârșit!

A tăcut mult timp. Am auzit doar vântul cum şuiera printre scândurile ușii. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate poveștile pe care le auzisem despre bătrâni uitați prin azile sau spitale. Mi-am amintit cum mama plângea uneori noaptea, când nu avea bani de lemne sau medicamente. M-am întrebat dacă Ilinca va ajunge să mă urască pentru că nu pot fi mereu lângă ea.

A doua zi dimineață am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie:

„Ana, nu te supăra pe mine că nu vreau să plec. Știu că îți e greu. Dar aici e viața mea. Dacă vrei să mă ajuți, vino când poți și adu-mi Ilinca. Să nu mă uiți. Atât cer. Tataie Gheo”

Am plâns în tăcere, să nu o trezesc pe Ilinca. Am simțit o furie surdă: pe el că nu vrea să înțeleagă, pe mine că nu pot face mai mult, pe lumea asta nedreaptă care ne pune mereu să alegem între cei pe care îi iubim.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții: am vorbit cu asistenta socială din comună, cu preotul satului, cu vecinii. Toți dădeau din umeri: „E greu cu bătrânii noștri… Nu vor să plece din casa lor nici morți.” Am găsit o femeie din sat dispusă să-l viziteze zilnic pentru o sumă mică. Am cumpărat un telefon mobil simplu și l-am învățat cum să mă sune dacă are nevoie.

Dar vinovăția nu mă părăsea niciodată. La oraș, Ilinca mă întreba mereu: — Când mergem iar la tataie? De ce nu vine el la noi?

Nu știam ce să-i răspund fără să-i frâng inima.

Într-o duminică ploioasă am ajuns iar la casa veche. Gheorghe stătea pe prispă, cu ochii la drum.

— Ai venit… Credeam că n-o să mai vii.

— Cum să nu vin? Ești familia mea!

M-a privit lung și a spus încet:

— Știi… Când ai venit prima dată aici după ce a murit maică-ta, ai plâns toată noaptea. N-am știut ce să fac cu tine. Acum tu nu știi ce să faci cu mine.

Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că suntem doi oameni pierduți care încearcă să se salveze unul pe altul.

Viața merge înainte între două lumi: copilul meu care vrea joacă și povești la oraș și bătrânul meu încăpățânat care vrea liniște și amintiri la sat. Eu sunt puntea dintre ei — mereu obosită, mereu vinovată că nu pot fi destul pentru niciunul.

Oare câți dintre noi trăim această ruptură între generații? Oare cât putem duce până când ne frângem? Poate există o cale de mijloc sau poate doar trebuie să învățăm să trăim cu dorul și vinovăția.