„Da, am cerut divorțul. Vreau să trăiesc și eu!” – Povestea Leontinei la 60 de ani

— Nu mai pot, Aurora! Nu mai pot să fiu servitoarea nimănui! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă. Aurora s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude, privindu-mă ca și cum aș fi spus că vreau să mă mut pe Lună.

— Mamă, ce tot spui? Tata… Tata e bătrân, nu mai poate nici el ca înainte. Toți bărbații sunt așa, nu vezi la vecine?

Mi-am mușcat buza de jos. Mă durea fiecare cuvânt al ei. Da, toți bărbații sunt așa. Dar de ce trebuie să fie așa? De ce trebuie să acceptăm noi, femeile, să fim invizibile după o anumită vârstă? Să ne topim în rutina casei, să nu mai contăm decât ca niște umbre care gătesc, spală și tac?

Am crescut într-un sat din Bărăgan. Mama mea a murit tânără, iar tata m-a crescut cum a știut el: cu muncă multă și vorbe puține. La 19 ani m-am măritat cu Gheorghe, băiat bun la suflet, dar crescut și el cu ideea că bărbatul aduce banii acasă și femeia face restul. Am crescut doi copii – Aurora și Radu – și am muncit la CAP până s-a desființat. Apoi am rămas acasă, „femeie de casă”, cum ziceau toți.

Ani la rând am făcut totul: gătit, curățenie, cumpărături, grădinărit, crescut nepoți. Gheorghe venea acasă obosit, se așeza la masă și aștepta să-i pun mâncarea în față. Niciodată nu a întrebat dacă am nevoie de ajutor. Niciodată nu a spălat o farfurie sau nu a dat cu mopul. La început nu m-a deranjat. Așa era peste tot. Dar anii au trecut și eu am început să simt că mă sufoc.

După ce copiii au plecat la oraș, casa s-a golit. Zilele mele au devenit tot mai lungi și mai monotone. Gheorghe s-a pensionat și el, dar nimic nu s-a schimbat. Ba chiar părea că are pretenții mai mari: „Leontina, fă-mi o cafea! Leontina, unde mi-e cămașa? Leontina, nu găsesc telecomanda!”

Într-o zi, după ce am cărat două sacoșe grele de la piață și am urcat scările gâfâind, l-am găsit pe Gheorghe tolănit pe canapea, uitându-se la știri.

— Nu puteai să vii să mă ajuți?

— Ce să-ți fac eu? Tu te pricepi mai bine la astea…

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era doar oboseala fizică – era oboseala sufletului meu. M-am uitat în oglindă și n-am mai recunoscut femeia din fața mea: riduri adânci, ochi triști, mâini crăpate.

În seara aceea am plâns în baie până mi s-au umflat ochii. A doua zi am început să caut pe internet povești ale altor femei ca mine. Am descoperit un grup pe Facebook – „Femei care renasc după 50 de ani”. Am citit despre Maria din Cluj care s-a apucat de pictură după divorț sau despre Viorica din Iași care a plecat într-o excursie singură prin țară.

Mi-am făcut curaj și am scris primul meu mesaj: „Sunt Leontina din Brăila. Am 60 de ani și simt că viața mea s-a terminat. Soțul meu nu mă vede decât ca pe o menajeră.”

Răspunsurile au curs: „Nu ești singură!”, „Și eu am trecut prin asta!”, „Ai dreptul la fericire!”

Într-o dimineață, după ce Gheorghe a ridicat iar vocea pentru că nu găsea sare în dulap, am simțit că nu mai pot. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi pe malul Dunării. Am privit bărcile mici legănându-se pe apă și m-am întrebat: „Oare chiar asta merit?”

Când m-am întors acasă, Gheorghe nici nu observase că lipsisem atâta timp. Atunci am știut: trebuie să fac ceva pentru mine.

În următoarele zile am început să vorbesc cu Aurora despre ce simt.

— Mamă, dar ce vrei să faci? Să-l lași pe tata? La vârsta asta?

— Da! Vreau să trăiesc și eu! Vreau să merg la teatru fără să cer voie! Vreau să citesc o carte fără să fiu întreruptă! Vreau să mă plimb cu prietenele mele fără să mă simt vinovată!

Aurora m-a privit ca și cum aș fi înnebunit.

— Dar ce-o să zică lumea? Ce-o să zică Radu?

— Să zică ce vor! Eu nu mai pot!

Am depus actele de divorț într-o zi ploioasă de martie. Gheorghe a fost șocat.

— Ești nebună! Cine te-a pus? Ce-ai pățit?

— Nimeni nu m-a pus. M-am pus eu pe mine pe primul loc pentru prima dată în viață!

A urmat scandal: telefoane de la rude, vecine care mă priveau ciudat pe stradă, Radu care mi-a spus că îl fac de râs. Aurora a încercat să mă convingă să mă răzgândesc:

— Mamă, gândește-te bine! Unde te duci? Ce faci singură?

— Merg înainte! O să-mi găsesc un rost!

Primele luni au fost grele. M-am mutat într-o garsonieră micuță. Mi-a fost frică de singurătate. Dar încet-încet am început să descopăr bucurii mici: o cafea băută în liniște pe balcon, o carte bună citită până târziu în noapte, o excursie cu trenul la Sinaia cu prietenele din grupul online.

Am început să merg la cursuri de dans pentru seniori. Am cunoscut oameni noi – femei și bărbați care au trecut prin aceleași frământări ca mine.

Aurora încă nu mă înțelege pe deplin.

— Mamă… Ești sigură că ești fericită?

O privesc cu blândețe:

— Sunt sigură că trăiesc! Pentru prima dată după mulți ani!

Știu că lumea vorbește despre mine prin sat sau printre rude: „Leontina a luat-o razna la bătrânețe!” Dar nu-mi mai pasă.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte au curajul să spună „ajunge”? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm mereu pentru ceilalți sau avem dreptul la propria noastră fericire?

Poate povestea mea va da curaj altora. Sau poate va stârni doar discuții aprinse la masa de duminică. Dar eu știu sigur: viața mea îmi aparține acum.

„Oare câte dintre noi ar avea curajul să aleagă libertatea în locul obișnuinței? Și dacă nu acum… atunci când?”