Cât valorează, de fapt, o mamă?

— Tu știi cât primește mama ta pensie? m-a întrebat brusc Mirela, colega mea de birou, în timp ce ne beam cafeaua la bucătărie.

Am rămas cu cana suspendată între masă și gură, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu mă gândisem niciodată la asta. Nici nu știam dacă mama primește pensia pe card sau la poștă.

— Nu știu, am răspuns, încercând să par relaxată. E treaba ei, nu a mea.

Mirela a ridicat din sprâncene, iar ceilalți colegi au început să povestească despre cum își ajută părinții cu facturile, cu medicamentele, cu cumpărăturile. Eu am tăcut. În mintea mea, vocea mamei răsuna ca un ecou vechi: „Lasă, mamă, că mă descurc eu.”

Am crescut într-un apartament mic din cartierul Dristor, cu mama și sora mea mai mică, Ioana. Tata a plecat când aveam zece ani. De atunci, mama a muncit pe rupte la fabrica de confecții, făcea ore suplimentare și aducea acasă pungi cu pâine veche de la brutărie. Nu ne-a lipsit niciodată nimic esențial, dar nici nu am avut vreodată ceva în plus.

Acum am treizeci și șase de ani, un job stabil la o firmă de asigurări și un apartament cu două camere luat prin credit. Mama locuiește singură în același apartament din Dristor. Ne vedem rar, mai mult de sărbători sau când are nevoie să-i instalez ceva pe telefon.

În seara aceea, după discuția cu colegii, am sunat-o.

— Ce faci, mamă?

— Uite, mă uit la serialul ăla turcesc… Tu?

— Bine… Voiam să te întreb dacă ai nevoie de ceva. Cu banii ești ok?

A tăcut o clipă. Am simțit cum se strânge ceva între noi.

— Mă descurc, mamă. Nu-ți face griji pentru mine.

Am închis repede sub pretextul că mă sună cineva pe cealaltă linie. M-am simțit vinovată și ușurată în același timp.

În weekend am trecut pe la ea. Apartamentul mirosea a ciorbă și a balsam de rufe ieftin. Pe masa din sufragerie era o listă cu cheltuieli scrisă cu pixul pe o foaie ruptă dintr-un caiet vechi: „lumina – 120 lei, gaze – 80 lei, medicamente – 150 lei…”

— Ce-i asta? am întrebat.

— Nimic, să nu uit ce am de plătit.

Am vrut să-i spun că pot să o ajut, dar mi-a fugit privirea spre televizorul vechi care bâzâia în surdină. Mi-am adus aminte de copilărie, când stăteam toate trei pe canapea și mâncam floricele făcute la tigaie.

— Ai vorbit cu Ioana? am întrebat ca să schimb subiectul.

— Da… E ocupată cu copiii. Nu vrea să-i deranjeze pe soacră-sa prea des.

Am simțit un nod în gât. Ioana locuiește la Ploiești și vine rar acasă. Mama nu se plânge niciodată, dar văd cum i s-au adâncit ridurile și cum îi tremură mâinile când toarnă ceaiul.

— Mamă… Tu cât primești pensie?

A zâmbit strâmb.

— Destul cât să nu mor de foame. Nu-ți bate capul.

M-am enervat brusc.

— Dar nu vreau să te văd chinuindu-te! De ce nu-mi spui?

A oftat adânc.

— Pentru că nu vreau să fiu o povară pentru tine. Ai destule pe cap. Și-apoi… e rușinos să cer ajutorul copiilor mei.

Mi-au dat lacrimile. Mi-am dat seama că toată viața am fugit de responsabilitatea asta. Am preferat să cred că mama se descurcă singură pentru că era mai ușor așa. Dar adevărul e că nu voiam să văd cât de mult are nevoie de mine.

În acea seară am rămas la ea mai mult decât de obicei. Am povestit despre tata, despre cum era când eram mici și mergeam la mare cu trenul personal, cu sandvișuri în ziar și apă în sticle de plastic refolosite. Mama a râs și a plâns în același timp.

Când am plecat spre casă, mi-a pus în mână o pungă cu plăcinte făcute de ea.

— Să ai pentru serviciu mâine, mi-a spus.

Pe drum spre casă m-am gândit la toate momentele în care am ales să nu văd nevoile ei. La toate dățile când am spus „nu e treaba mea”. La cât de ușor e să te ascunzi după scuze moderne: „e viața ei”, „are dreptul la intimitate”, „nu vreau să par intruzivă”.

Dar oare cât valorează o mamă? Cât valorează anii ei de muncă, nopțile nedormite, grijile pentru noi? Și cât valorează indiferența noastră?

Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des: chiar nu e treaba noastră sau doar ne e frică să vedem adevărul?