Chiria din Casa Copilăriei: Povestea Mea Despre Familie, Datorii și Libertate

— Nu mai ești copil, Vlad! De azi înainte, dacă vrei să mai stai aici, plătești chirie. Și mâncarea ți-o cumperi singur. Eu mi-am făcut datoria.

Așa mi-a spus tata în ziua în care am împlinit 18 ani. Era seară, iar bucătăria mirosea a ciorbă reîncălzită. Mama tăcea, cu ochii în farfurie, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu era o discuție, era un verdict. Într-o clipă, casa copilăriei mele s-a transformat într-o garsonieră rece, cu chirie la zi.

Am încercat să protestez:
— Dar, tată… Sunt încă la liceu. Cum să plătesc chirie?

El a ridicat din umeri:
— Găsește-ți un job. Așa e viața. Eu la vârsta ta munceam deja.

Mama a încercat să spună ceva, dar s-a oprit când tata a privit-o scurt. În noaptea aceea am plâns în pernă, simțindu-mă trădat de cei care ar fi trebuit să mă protejeze.

A doua zi am început să caut de lucru. Am găsit repede ceva la un fast-food din cartier. Programul era infernal: școală dimineața, muncă după-amiaza, teme noaptea. Tata îmi cerea 400 de lei pe lună pentru camera mea de 12 metri pătrați. Mâncarea și hainele le cumpăram din salariul meu minim. Prietenii mei râdeau când le povesteam:
— Băi, Vlad, ai părinți sau proprietari?

Nu le-am spus niciodată cât mă durea gluma lor. În fiecare lună îi dădeam tatei banii, iar el îi număra cu atenție, fără să-mi mulțumească vreodată. Mama îmi lăsa uneori câte o punguță cu mâncare pe birou, pe ascuns.

Anii au trecut greu. Am terminat liceul cu greu și am intrat la facultate la seral, ca să pot lucra în continuare. Tata nu a venit la festivitatea de absolvire. Când am primit primul meu job serios, într-o firmă de IT, am strâns bani și m-am mutat într-o garsonieră modestă din Militari. În ziua în care am plecat, tata mi-a spus doar:
— Să nu uiți niciodată cine te-a învățat să fii bărbat.

Nu i-am răspuns nimic. Am simțit doar o ușurare amară.

Anii au trecut. Am crescut, m-am maturizat forțat. Am avut relații care s-au destrămat pentru că nu știam să primesc sau să ofer afecțiune. Munca era singura mea alinare. Cu timpul, am reușit să-mi cumpăr un apartament micuț și să-mi construiesc o viață cât de cât stabilă.

Mama a murit acum trei ani. Cancerul a luat-o repede și nedrept. Tata a rămas singur în apartamentul nostru vechi din Drumul Taberei. Nu ne-am văzut aproape deloc după înmormântare. Vorbeam rar la telefon, discuții scurte și reci.

Acum două luni, am primit un telefon de la el:
— Vlad, trebuie să vii pe la mine. Am nevoie de ajutor.

Am ezitat mult înainte să mă duc. L-am găsit îmbătrânit, slăbit și speriat.
— Nu mai pot să mă descurc singur… Am datorii la întreținere, pensia nu-mi ajunge… Poate mă ajuți și tu cu ceva bani…

M-am uitat la el și am simțit un val de furie și tristețe.
— Tată, tu mi-ai cerut chirie pentru camera mea când eram copil. Acum vrei să te întrețin eu?

A tăcut o vreme, apoi a ridicat din umeri:
— Așa e viața… Copiii trebuie să-și ajute părinții.

Am plecat fără să-i promit nimic. În drum spre casă m-am gândit la toate serile în care număram banii pentru chirie în loc să ies cu prietenii sau să merg la film. La toate zilele în care m-am simțit străin în propria casă.

Sora mea, Irina, care locuiește în Cluj, mi-a scris pe WhatsApp:
— Vlad, nu-l lăsa baltă pe tata… Oricât ar fi greșit, tot tatăl nostru e.

Dar eu nu pot uita ușor. M-am dus totuși la el din nou, cu o plasă de cumpărături și niște bani pentru facturi. L-am găsit privind pe geam, pierdut.
— Vlad… Îmi pare rău dacă am fost prea dur cu tine atunci… Dar nu știam altfel…

Am simțit că-mi vine să plâng și să țip în același timp.
— Poate că nu știai altfel… Dar eu am crescut cu sentimentul că nu merit nimic pe gratis. Nici măcar dragostea părinților mei.

A tăcut din nou. Poate că nici acum nu înțelege ce a făcut.

Acum stau singur în apartamentul meu și mă întreb: Oare cât de mult îi datorăm părinților noștri? Unde se termină datoria și unde începe dreptul nostru la fericire? Voi ce ați face în locul meu?