Între Datorie și Dorință: Povestea Unui Sacrificiu Nespus

— Nu pot să cred, mamă! Ai renunțat la apartament fără să ne întrebi măcar? vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Stăteam în bucătăria mică a socrilor mei, cu telefonul lipit de ureche, încercând să-mi țin respirația sub control. Pe fundal, soacra mea, doamna Maria, trântea oale și bombănea despre cât de mult ocupăm locul în casă.

Mama a oftat la celălalt capăt al firului. — Irina, Victoria are nevoie mai mare decât noi. E bătrână, are doi nepoți mici în grijă, iar apartamentul acela i-ar fi făcut viața mai ușoară. Noi… ne descurcăm, nu-i așa?

Mi-am mușcat buza. „Ne descurcăm” era o minciună pe care o repetam zilnic. Eu și soțul meu, Radu, dormeam într-o cameră cu fiica noastră de patru ani, iar fratele meu mai mic, Paul, abia reușea să-și plătească chiria într-o garsonieră insalubră. Dar pentru mama, Victoria era mereu prioritatea.

— Mamă, dar și noi avem nevoie! Paul abia se descurcă, iar eu… Nu mai pot să stau aici! Simt că mă sufoc! Am început să plâng fără să vreau.

— Irina, te rog… Nu mă face să mă simt vinovată. Victoria m-a crescut după ce tata a murit. Îi datorez totul. Tu ai familia ta acum.

Familia mea… O familie care nu avea niciun colț al ei. O familie care trăia din mila altora și din promisiuni amânate la nesfârșit.

În seara aceea, Radu m-a găsit plângând pe balconul minuscul. — Ce s-a întâmplat?

I-am spus totul printre sughițuri. M-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Știam că nu putem conta pe ai tăi. Dar trebuie să găsim o soluție. Pentru noi.

A doua zi dimineață, Paul a venit la mine cu ochii roșii de oboseală. — Irina, am auzit ce s-a întâmplat. Nu știu cum să-i spun mamei că nu mai pot plăti chiria luna asta…

L-am privit neputincioasă. Eram sora mai mare și trebuia să am răspunsuri. Dar nu aveam nimic de oferit.

În weekend am mers la mama, la apartamentul vechi unde crescusem. Victoria era acolo, cu fiul ei, Mihai, și nora lui, Alina. Copiii lor alergau prin sufragerie, iar mama le zâmbea larg.

— Irina, dragă, uite ce frumos se joacă copiii! Nu-i așa că e bine că apartamentul va rămâne în familie?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — În familie? Mamă, noi nu mai avem niciun loc al nostru!

Victoria s-a uitat la mine cu superioritate: — Irina, tu ești tânără. Ai timp să-ți faci rostul tău. Eu nu mai pot începe de la zero.

M-am uitat la mama, sperând să mă apere. Dar ea a dat din cap aprobator.

— Irina, nu fi egoistă. Gândește-te la cât a făcut Victoria pentru mine… pentru noi toți.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept. — Pentru noi toți? Pe Paul l-ai întrebat dacă se descurcă? Pe mine m-ai întrebat dacă mai pot?

Mama a tăcut. Victoria a oftat teatral: — Mereu e vorba despre bani la voi, tinerii…

Am plecat fără să mă uit înapoi. În drum spre casă, Paul mi-a spus încet:

— Poate ar trebui să ne obișnuim că nu vom primi nimic de la ai noștri…

— Dar de ce trebuie mereu să fim noi cei care renunță? am șoptit.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Radu încerca să mă liniștească:

— Poate că e timpul să ne gândim doar la noi. Să nu mai așteptăm nimic de la nimeni.

Dar cum poți să nu-ți dorești măcar un pic de recunoaștere din partea propriei mame?

Zilele au trecut greu. Paul s-a mutat temporar la noi, iar spațiul deja sufocant a devenit insuportabil. Soacra mea a început să facă aluzii tot mai directe:

— Nu vă supărați, dar poate ar fi bine să vă găsiți ceva al vostru… Nu mai suntem nici noi tineri.

Radu s-a închis în el. Eu am început să lucrez suplimentar ca să strângem bani pentru avansul la un credit ipotecar. Paul s-a angajat ca livrator de mâncare ca să-și poată plăti datoriile.

Într-o zi am primit un mesaj de la mama: „Sper că nu ești supărată pe mine. Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru familie.”

Familie… Cuvântul ăsta mă durea ca o rană deschisă.

Am decis să nu-i răspund imediat. În schimb, am ieșit cu Paul la o cafea și i-am spus:

— Poate că familia suntem doar noi doi acum. Poate că trebuie să ne ajutăm unul pe altul și atât.

Paul a zâmbit trist: — Poate că da… Dar doare al naibii de tare.

Au trecut luni până când am reușit să strângem avansul pentru un apartament micuț la marginea orașului. Ne-am mutat cu toții acolo – eu, Radu, fetița noastră și Paul pe canapea în sufragerie.

Mama a venit într-o zi cu o pungă de fructe și niște covrigi calzi.

— V-am adus ceva bun… Să vă fie de casă nouă!

Am privit-o cu ochii goi. Nu aveam puterea să-i spun cât de mult m-a durut alegerea ei.

Victoria nu a venit niciodată să ne vadă noua casă.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul mamei chiar a fost pentru familie sau doar pentru liniștea ei sufletească. Și dacă da… când va veni vremea ca și copiii ei să fie văzuți?

Oare cât timp trebuie să treacă până când părinții își dau seama că și copiii lor mari au nevoie de sprijin? Sau poate că unii dintre noi sunt meniți doar să renunțe mereu?