Numele care ne-a despărțit și ne-a unit

— Cum ai putut să-i faci asta copilului tău? a țipat mama, cu ochii umezi de furie și dezamăgire.

Eram în bucătăria noastră mică din Bacău, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Fetița mea, Zamfira, dormea liniștită în pătuțul improvizat din sufragerie. Tocmai anunțasem pe Facebook numele ei, iar reacțiile nu au întârziat să apară. Mesaje private, comentarii răutăcioase, glume proaste. Dar nimic nu m-a durut mai tare decât reacția mamei mele.

— Mamă, e numele străbunicii, am spus încet, încercând să-mi țin vocea fermă. E un nume cu poveste.

— Poveste? Cine mai pune azi nume de babă la copil? O să râdă toți de ea! O să fie marginalizată! De ce nu i-ai pus Ana sau Maria ca toată lumea?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mă simțeam diferită în familia mea. Crescusem între două lumi: una a tradițiilor rigide și alta a viselor mele de libertate. Dar niciodată nu crezusem că alegerea unui nume va stârni atâta ură.

Seara, când soțul meu, Radu, a venit acasă, i-am povestit totul printre lacrimi.

— Lasă-i să vorbească, mi-a spus el, mângâindu-mă pe spate. Zamfira e un nume frumos. E al nostru.

Dar nu era atât de simplu. A doua zi, la magazinul din colț, vecina doamnei Stela m-a oprit:

— Am văzut pe Facebook… Zamfira? Ce nume-i ăsta? Parcă-i din poveștile alea vechi cu zmei!

Am zâmbit forțat și am plecat mai departe. Dar fiecare cuvânt se lipea de mine ca o etichetă grea.

În zilele următoare, mesajele s-au înmulțit. „Săraca fetiță, ce păcat că are o mamă atât de egoistă.” „O să-și schimbe numele când va crește.” „Nu te-ai gândit la ea deloc?”

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Noaptea mă uitam la Zamfira cum doarme și mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am condamnat-o la o viață de batjocură doar pentru că am vrut să păstrez vie o amintire.

Într-o zi, am primit un mesaj privat de la o fată necunoscută:

„Bunica mea se numea Zamfira. Mi-aș fi dorit să am curajul să dau acest nume fetiței mele. Să nu renunți!”

Am plâns mult după acel mesaj. Pentru prima dată simțeam că nu sunt singură.

La botez, atmosfera era tensionată. Mama stătea cu buzele strânse, tata nu spunea nimic. Când preotul a rostit numele „Zamfira”, am văzut cum câteva rude își dau coate și râd pe sub mustață. Dar eu am ținut-o strâns pe fetița mea și am simțit o putere nouă în mine.

După slujbă, mătușa Ileana s-a apropiat de mine:

— Să știi că ai făcut bine. Și eu am vrut să-i pun băiatului meu numele bunicului, dar n-am avut curaj. Tu ai avut.

A fost pentru prima dată când cineva din familie m-a susținut.

Timpul a trecut și lumea s-a obișnuit cu Zamfira. Unii încă mai fac glume, alții au uitat subiectul. Dar eu am rămas cu o rană care încă doare uneori. Pentru că știu cât de greu e să fii altfel într-o lume care vrea să te facă la fel ca toți ceilalți.

Într-o seară, când Zamfira avea deja doi ani și începea să vorbească, m-a întrebat:

— Mami, de ce mă cheamă Zamfira?

Am luat-o în brațe și i-am spus povestea străbunicii ei: o femeie simplă, dar curajoasă, care a crescut singură patru copii după război. I-am spus că numele ei e ca o comoară ascunsă în sufletul familiei noastre.

— Și eu sunt curajoasă ca ea? a întrebat Zamfira cu ochii mari.

— Da, iubita mea. Ești cea mai curajoasă.

Acum mă uit la ea cum aleargă prin parc și strig: „Zamfira!” fără rușine sau teamă. Și mă întreb: oare cât de mult contează ce spune lumea când tu știi cine ești cu adevărat?

Poate că nu toți vor înțelege alegerea mea. Poate că vor mai fi voci care judecă sau râd. Dar dacă nu avem curajul să fim noi înșine pentru copiii noștri, atunci pentru cine luptăm?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi cedat presiunii sau ați fi apărat ceea ce simțiți că vă definește familia?