Între Datorie și Libertate: Povestea Mea după Ce Am Plecat de Acasă

— Cum ai putut să faci asta, Radu? Cum ai putut să ne lași singuri, când fratele tău are cel mai mult nevoie de tine?

Vocea mamei răsuna în telefon, ascuțită ca o lamă. Eram în garsoniera mea mică din București, cu geamurile aburite de la cafeaua fierbinte pe care o țineam strâns în mâini. Era decembrie, iar orașul fremăta de luminile sărbătorilor, dar în sufletul meu era doar frig și teamă.

— Mamă, te rog… Nu am plecat ca să vă rănesc. Am nevoie să-mi găsesc și eu drumul…

— Drumul tău? Drumul tău e aici, cu noi! Nu ți-am cerut niciodată nimic, Radu. Doar să fii lângă noi. Să-l ajuți pe Vlad. Să mă ajuți pe mine. Dar tu… tu ai fugit!

Am închis ochii, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi simțeam inima ca un nod strâns în piept. De când Vlad fusese diagnosticat cu epilepsie, totul se schimbase acasă. Mama nu mai dormea nopțile, iar eu… eu mă simțeam captiv într-o viață care nu era a mea.

Am plecat imediat după bacalaureat, cu un rucsac și o promisiune: că mă voi întoarce când voi fi mai puternic. Dar zilele treceau, iar distanța dintre mine și familie creștea ca o prăpastie.

În București, viața nu era deloc ușoară. Munceam la un supermarket, făceam naveta cu metroul, iar seara încercam să învăț pentru admiterea la facultate. Prietenii mei din liceu păreau că au vieți normale: ieșeau la bere, râdeau, făceau planuri pentru vacanță. Eu mă simțeam mereu vinovat.

Într-o seară, după o tură lungă la muncă, am primit un mesaj de la mama: „Vlad a avut o criză urâtă azi. Nu știu ce să fac. Mi-e frică.”

Am sunat-o imediat. Vocea ei era stinsă, obosită.

— Mamă, cheamă salvarea dacă se repetă. Știi ce ți-a spus doctorul…

— Nu vreau să-l duc iar la spital! Ești sigur că nu poți veni acasă măcar weekendul ăsta?

— Nu pot, mamă… Am examen luni și nu am cu cine schimba tura la muncă.

A tăcut câteva secunde. Am auzit-o suspinând.

— Nu mai ești copilul meu, Radu. Ai devenit străin.

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice palmă. Am stat mult timp cu telefonul în mână, uitându-mă la ecranul negru. M-am întrebat dacă am făcut alegerea corectă.

În weekendul următor am mers acasă. Gara din Ploiești mirosea a ploaie și a iarbă udă. Mama m-a întâmpinat în prag cu ochii roșii de plâns.

— Ai venit…

Vlad stătea pe canapea, palid și slăbit. M-a privit cu un zâmbet timid.

— Salut, frate…

M-am așezat lângă el și i-am strâns mâna.

— Cum te simți?

— Ca naiba… Dar mă bucur că ai venit.

Mama ne privea din bucătărie, cu mâinile încrucișate pe piept.

— Nu știu cât o să mai rezist așa, Radu. Nu mai am putere…

Am stat toată noaptea vorbind cu Vlad despre orice altceva decât boala lui: despre filmele pe care le vedea online, despre fata care îi plăcea la liceu, despre visele lui de a deveni grafician.

Dimineața, mama a izbucnit din nou:

— Ce rost are să vii dacă tot pleci? De ce nu poți rămâne aici? Să fim o familie!

— Mamă, nu pot să trăiesc doar pentru alții… Am nevoie să respir! Să știu că pot fi și eu cineva!

— Cineva? Pentru cine? Pentru tine? Vlad are nevoie de tine! Eu am nevoie de tine!

Am simțit cum mă sufoc între pereții casei copilăriei mele. Am ieșit afară, în curte, și am privit cerul gri. M-am întrebat dacă nu cumva sunt un egoist. Dacă nu cumva mama are dreptate.

Când m-am întors la București, am început să merg la terapie gratuită oferită de universitate. Psihologul m-a întrebat:

— Ce simți când te gândești la familie?

— Vinovăție… Furie… Dor…

— Și ce ai vrea să simți?

— Liniște. Să nu mă mai simt rupt între două lumi.

Au trecut luni de zile până când am reușit să vorbesc cu mama fără să ne certăm. I-am scris o scrisoare lungă în care i-am spus tot ce nu puteam rosti cu voce tare: că o iubesc, că mi-e dor de Vlad, dar că am nevoie să-mi construiesc viața mea. Că nu pot fi salvatorul tuturor.

Relația noastră s-a schimbat încet-încet. Mama a început să accepte ajutor din partea unei vecine pentru Vlad. Eu am început să merg acasă mai des, dar fără să mă pierd pe mine însumi.

Uneori încă mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă mi-am abandonat familia când aveau cea mai mare nevoie de mine. Dar știu că dacă nu aș fi plecat atunci, m-aș fi pierdut pe mine pentru totdeauna.

Oare câți dintre noi trăim cu această vinovăție? Oare putem fi buni copii fără să ne sacrificăm complet visele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?