Am ales să-mi dau fiul afară și să locuiesc cu nora mea: între rușine și eliberare

— Nu mai suport! Am urlat, iar vocea mi s-a spart în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui Vlad, fiul meu, m-au privit cu o răceală care m-a străpuns până în măduva oaselor.

— Dacă nu-ți convine, mamă, poți pleca! Sau poate ar trebui să plec eu, că oricum nu mai ești niciodată de partea mea!

Irina, nora mea, stătea în prag cu ochii roșii de plâns. De luni întregi, casa noastră era un câmp de bătălie. Vlad ridica vocea la orice, trântea uși, arunca vina pe oricine altcineva decât pe el. De când murise soțul meu, Gheorghe, Vlad se schimbase. Era ca și cum toată furia lumii se adunase în el și o vărsa peste noi două.

M-am uitat la Irina. Avea doar 28 de ani, dar părea cu zece mai bătrână. Când am cunoscut-o prima dată, era veselă, plină de viață. Acum era doar o umbră. Și eu? Eu eram complicea tăcerii. Ani la rând am tăcut, am înghițit fiecare jignire, fiecare reproș. Am crezut că așa trebuie să fie o mamă: să rabde, să ierte, să nu-și judece copilul.

În seara aceea, după ce Vlad a plecat trântind ușa, am rămas cu Irina la masă. Amândouă tăceam. Am simțit cum ceva în mine se rupe.

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să-l apăr. Nu mai pot să-l scuz. Nu mai pot să-l iubesc așa cum e acum.

Irina a izbucnit în plâns. M-a luat de mână și mi-a spus:

— Nici eu nu mai pot. Dar unde să mă duc? Părinții mei sunt departe, n-am bani, n-am pe nimeni aici…

Atunci am știut ce trebuie să fac. A doua zi dimineață, când Vlad s-a întors acasă, i-am spus răspicat:

— Vlad, pleci tu sau plec eu. Nu mai putem continua așa. Ori te schimbi, ori îți cauți alt loc unde să-ți verși nervii.

A râs batjocoritor:

— Serios? Tu? O să mă dai afară din casa în care am crescut?

— Da. Pentru că nu mai ești copilul pe care l-am crescut. Pentru că nu mai pot să te privesc cum o distrugi pe Irina și pe mine.

A plecat fără să se uite înapoi. A doua zi mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper să fii fericită cu nora ta.”

Au trecut trei luni de atunci. Am rămas cu Irina în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. La început a fost greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? L-a dat afară pe fi-su și stă cu nora!” Sora mea m-a sunat plângând:

— Tu realizezi ce-ai făcut? O să-ți blestemi zilele!

Prietenii m-au evitat la piață. Nimeni nu voia să stea lângă „femeia care și-a dat fiul afară”. Dar pentru prima dată în viață am simțit că respir. Că nu mai trăiesc sub amenințarea țipetelor lui Vlad.

Irina s-a schimbat încet-încet. A început să zâmbească din nou. S-a angajat la o florărie din apropiere și vine acasă cu mâinile mirosind a trandafiri și frezii. Seara gătim împreună, povestim despre lucruri simple: despre vreme, despre filmele vechi pe care le vedeam cu Gheorghe, despre planurile ei de viitor.

Uneori mă gândesc la Vlad. Unde e? Ce face? Dacă regretă? Dar apoi îmi amintesc toate serile în care Irina plângea în baie și eu stăteam cu urechea lipită de ușă, neputincioasă. Toate momentele în care mi-am spus: „E băiatul meu, trebuie să-l apăr.” Dar cine ne apăra pe noi?

Într-o seară ploioasă de aprilie, Vlad a venit la ușă. Era ud leoarcă și avea ochii roșii.

— Mamă… pot să intru?

L-am privit lung.

— Nu încă, Vlad. Nu până nu înțelegi ce ai făcut.

A plecat fără un cuvânt.

Irina m-a luat de mână:

— Ai făcut ce trebuia.

Poate că lumea nu mă va ierta niciodată pentru ce am făcut. Poate că nici Vlad nu va înțelege vreodată de ce l-am dat afară din propria lui casă. Dar eu știu că am salvat două vieți: pe a mea și pe a Irinei.

Mă întreb uneori: câte mame mai tac din rușine? Câte femei își sacrifică liniștea pentru aparențe? Poate că e timpul să vorbim despre asta.