Când Boala Dezvăluie Legături Nevăzute: Povestea Mea Despre Adevăruri Nespuse și Iertare

— Tata, mă doare rău burta… vocea Victoriei tremura, iar ochii ei mari, căprui, mă priveau cu disperare. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului din cartierul nostru din Ploiești era spartă doar de gemetele ei. Am ridicat-o în brațe, simțind cum febra îi arde pielea, și am fugit cu ea la spital, fără să-mi pese că eram încă în pijama.

În sala de așteptare, sub lumina rece a neoanelor, am simțit pentru prima dată adevărata singurătate. Cristina dispăruse de două luni. Fără explicații, fără un bilet, fără nimic. Doar o tăcere apăsătoare și o casă prea mare pentru doi oameni răniți. Oamenii mă priveau ciudat: „Unde e mama fetei?” — mă întrebau cu ochii lor curioși. Nu aveam răspunsuri.

— Domnule Popescu? — asistenta m-a strigat. Am tresărit și am intrat în cabinetul doctorului Ionescu.

— Avem nevoie de o transfuzie urgentă. Sunteți compatibil cu grupa de sânge a fiicei dumneavoastră? — m-a întrebat el, privindu-mă peste ochelari.

— Sigur că da! — am răspuns fără să clipesc. Cum să nu fiu? Sunt tatăl ei!

Dar rezultatele analizelor au venit ca un trăsnet: „Nu sunteți compatibil.”

— E imposibil! — am izbucnit. — E fata mea!

Doctorul a ridicat din umeri: — Biologia nu minte, domnule Popescu.

Am ieșit din spital ca un om beat. M-am plimbat ore întregi pe străzi, încercând să găsesc o explicație. Cum putea Cristina să-mi facă una ca asta? Cum să-mi ascundă un asemenea secret timp de cincisprezece ani?

Când am ajuns acasă, am găsit pe masă o scrisoare veche, uitată printre hârtii. Era de la Cristina, scrisă cu câteva zile înainte să plece:

„Dragă Mihai,
Știu că te voi răni, dar nu mai pot trăi cu minciuna. Victoria nu este fiica ta biologică. Am făcut o greșeală acum mulți ani și am sperat că timpul va șterge totul. Dar nu pot să te mai privesc în ochi fără să simt că mă sufoc. Îmi pare rău…”

Am rupt scrisoarea în bucăți, urlând de furie și durere. Cum să-i spun Victoriei? Cum să-i explic că mama ei a plecat și că eu… poate nici nu sunt tatăl ei?

În zilele următoare, am început să primesc telefoane ciudate. Un bărbat cu voce groasă mă amenința:
— Las-o pe Victoria în pace! Nu e copilul tău!

Am încercat să aflu cine era, dar nu mi-a spus niciodată numele. Doar repeta obsesiv: „Nu ai dreptul!”

Am început să mă tem pentru siguranța Victoriei. Mergeam cu ea peste tot, o duceam la școală și o luam personal. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Săracul Mihai… l-a lăsat nevasta pentru altul.”

Într-o seară, când încercam să adorm, Victoria a venit la mine în pat:
— Tata… tu mă mai iubești dacă nu sunt fata ta?

M-am uitat la ea și mi-au dat lacrimile:
— Tu ești tot ce am mai scump pe lume, indiferent ce spune oricine.

Dar adevărul mă rodea pe dinăuntru. Am decis să caut răspunsuri. Am angajat un detectiv particular, domnul Dobre, care după câteva săptămâni mi-a adus vestea: tatăl biologic al Victoriei era un fost coleg de serviciu al Cristinei, Radu Marinescu.

M-am dus la el la serviciu, orbit de furie:
— De ce ai distrus familia mea? — i-am strigat.

Radu s-a uitat la mine cu ochii goi:
— Eu nici măcar nu știam că e copilul meu până acum câteva luni! Cristina mi-a spus abia după ce a plecat de la tine.

Am plecat de acolo simțindu-mă mai gol ca niciodată. Toată viața mea fusese o minciună frumos ambalată.

Între timp, Victoria se recupera greu după operație. Era tot mai retrasă, iar la școală copiii râdeau de ea: „Tu nici nu știi cine e tatăl tău!”

Într-o zi am găsit-o plângând în baie:
— Tata, vreau să plecăm de aici! Nu mai suport!

Am decis să ne mutăm la țară, la bunica mea din Prahova. Acolo am încercat să reconstruim ceva din ce fusese odată familia noastră. Bunica Ileana ne-a primit cu brațele deschise:
— Mihai, sângele apă nu se face! Tu ai crescut-o pe Victoria ca pe fata ta. Asta contează!

Dar liniștea nu a durat mult. Cristina a apărut într-o zi la poartă, slabă și obosită:
— Mihai… trebuie să vorbim.

Victoria a fugit spre ea plângând:
— De ce ne-ai lăsat?

Cristina s-a prăbușit în genunchi:
— Am greșit… Am fugit pentru că nu puteam suporta povara minciunii.

Am stat toți trei pe prispa casei și am vorbit ore întregi. Cristina mi-a cerut iertare, iar Victoria a vrut să știe dacă va putea avea două familii.

— Poți avea câte familii vrei tu, atâta timp cât iubirea e sinceră — i-am spus.

Astăzi încă încerc să iert și să uit. Seara mă uit la Victoria cum doarme și mă întreb: Ce înseamnă cu adevărat să fii tată? Sângele sau dragostea? Poate cineva să ierte cu adevărat o asemenea trădare?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?