Întoarcerea lui Vlad: Când dragostea de mamă devine povară

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să stau acolo, nu mai pot să o văd pe Irina cum mă privește ca pe un străin în propria mea casă! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, unde abia încăpeam amândoi. Era trecut de miezul nopții, iar eu mă prefăceam că citesc, dar de fapt ascultam fiecare pas pe care îl făcea pe hol. Când a intrat, ochii îi erau roșii, iar umerii îi atârnau grei, ca și cum ar fi cărat toată lumea în spate.

Nu l-am întrebat nimic. Doar i-am pus o cană cu ceai în față și am așteptat. Știam că va veni momentul când va vărsa totul. Și a făcut-o. În noaptea aceea, între pereții care ne-au adăpostit atâția ani, Vlad mi-a spus că divorțează. Irina îl dăduse afară din apartamentul lor din Militari, iar el nu avea unde să se ducă. „Mă primești acasă, mamă?”

Ce puteam să spun? Îl crescusem singură de când avea șase luni, după ce tatăl lui ne-a părăsit fără să se uite înapoi. Am muncit la două joburi, am renunțat la visele mele pentru ca el să aibă tot ce-i trebuie. Îmi promitea mereu că, atunci când va fi mare, va avea grijă de mine. Și chiar a făcut-o: după ce s-a căsătorit cu Irina, mi-a trimis bani pe ascuns, să nu știe ea. Dar niciodată nu m-am gândit că va trebui să-l primesc înapoi, bărbat în toată firea, cu sufletul făcut bucăți.

Primele zile au fost liniștite. Vlad stătea mai mult în camera lui de copil, cu ușa închisă. Îl auzeam vorbind la telefon cu avocatul sau cu prietenii lui din facultate. Îi găteam mâncărurile preferate — ciorbă de perișoare, tocăniță de cartofi — și îi lăsam farfuria la ușă. Nu voiam să-l sufoc, dar nici nu puteam să-l las să se stingă de tot.

Apoi, încet-încet, prezența lui a început să apese greu peste apartamentul nostru mic. Vlad își lăsa hainele peste tot: sacoul pe spătarul scaunului din sufragerie, pantofii la ușa de la intrare, șosetele pe calorifer. Într-o zi am găsit chiuveta plină de vase murdare și firimituri pe masa pe care abia o ștergeam dimineața și seara.

— Vlad, te rog frumos, strânge după tine! Nu suntem la hotel aici! am izbucnit într-o seară, după ce am alunecat pe o coajă de banană aruncată neglijent pe jos.

— Lasă-mă, mamă! Nu vezi că nu am chef de nimic? Ce vrei de la mine? Să fiu perfect? a răspuns el cu o voce tăioasă care m-a făcut să tresar.

Am tăcut. M-am dus în baie și am plâns încet, ca să nu mă audă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă nu cumva l-am protejat prea mult sau i-am dat prea mult fără să-i cer nimic în schimb.

Zilele au trecut și Vlad nu dădea semne că ar vrea să plece sau măcar să-și caute un rost. Își petrecea timpul pe canapea, uitându-se la televizor sau butonând telefonul. Prietenii îl evitau — cine vrea să stea lângă un om care numai despre necazuri vorbește? Eu mă simțeam tot mai străină în propria casă. Nu mai aveam loc nici să respir.

Într-o duminică dimineață, sora mea, Mariana, a venit pe neașteptate în vizită.

— Ce faci tu aici cu Vlad? Nu vezi că te trage după el în jos? Trebuie să-l ajuți să-și revină, nu să-l cocoloșești! mi-a spus ea fără menajamente.

— E copilul meu… Cum să-l dau afară? am șoptit eu.

— Nu-l dai afară! Îl ajuți să-și găsească drumul! Dacă îl ții aici, îl pierzi pentru totdeauna!

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o seară, când Vlad s-a întors acasă târziu și mirosind a bere ieftină, am simțit că nu mai pot.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu putem continua așa. Ai nevoie de ajutor — poate un psiholog sau măcar un prieten cu care să vorbești deschis. Eu nu mai pot duce totul singură…

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Toată lumea mă judecă! Tu crezi că mie îmi e ușor? Am pierdut totul! Irina nu mă mai vrea, prietenii m-au uitat… Acum nici tu nu mă mai suporți!

M-am apropiat de el și i-am pus mâna pe umăr.

— Te iubesc, Vlad. Dar trebuie să te ridici singur. Eu sunt aici pentru tine, dar nu pot trăi viața ta în locul tău.

A doua zi dimineață l-am găsit făcând curat în bucătărie. A început să-și caute un job nou și chiar a ieșit la o cafea cu un vechi coleg de liceu. Nu știu dacă va reuși să-și refacă viața curând sau dacă va pleca din nou din casa noastră mică.

Dar știu sigur că uneori dragostea de mamă poate deveni o povară grea — pentru amândoi.

Mă întreb: unde se termină sacrificiul și unde începe datoria față de tine însăți? Cât poți duce pentru copilul tău fără să te pierzi pe tine?