Umbra Mamei-Soacre: Când Dragostea de Acasă Devine Motiv de Război

— Nu pot să cred! Irina, uită-te la asta!
Vocea mea răsuna în apartamentul încă mirosind a vopsea proaspătă. Era duminică seara, iar noi tocmai ne întorsesem dintr-o scurtă escapadă la munte, încântați să vedem cum arată mobila nouă pe care o comandasem cu greu din economiile noastre. Dar ceea ce am găsit în sufragerie m-a lăsat fără cuvinte: draperiile alese de noi lipseau, înlocuite cu niște perdele groase, grele, cu model floral, exact ca la mama Irinei acasă. Pe perete, tablourile moderne pe care le cumpărasem împreună fuseseră date jos și în locul lor trona o icoană veche și un goblen cu „Răpirea din serai”.

Irina a rămas în prag, cu ochii mari. — Nu… nu se poate…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam cine fusese aici. Doamna Viorica, mama Irinei, avea cheia de rezervă „pentru urgențe”, dar nu mă așteptam să transforme totul după bunul plac.

— E casa noastră! am izbucnit. Cum a putut să facă asta fără să ne întrebe?

Irina a început să plângă încet. — Știi cum e mama… Crede că știe ea mai bine…

Am încercat să mă stăpânesc. Am sunat-o pe doamna Viorica. A răspuns calmă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Bună, dragule! Ați ajuns? Să știi că am făcut puțină ordine și am pus perdele mai frumoase. Sufrageria era prea rece, nu era deloc primitoare.

— Doamnă Viorica, nu era nevoie… Noi am ales totul cu grijă. Vrem să fie casa noastră, nu…

— Of, măi băiete, nu te supăra! Am vrut doar să vă ajut. Irina știe că eu mă pricep la astea.

Am închis telefonul tremurând. Irina încerca să mă liniștească, dar vedeam că și pe ea o doare. Era prinsă între mine și mama ei.

Seara aceea a fost un coșmar. Am stat amândoi pe canapea, privind la perdelele grele care ne sufocau spațiul și la goblenul care părea să râdă de noi. M-am simțit invadat, ca și cum cineva mi-ar fi luat dreptul de a decide pentru propria viață.

A doua zi dimineață, doamna Viorica a venit cu plăcinte calde. A intrat ca la ea acasă.

— Ia uitați-vă ce frumos e acum! Sufrageria are suflet! Și v-am adus și ceva bun.

Am privit-o direct în ochi.

— Doamnă Viorica, vă rog să ne respectați casa. Nu vrem să schimbați nimic fără să ne întrebați.

A oftat teatral.

— Vai de mine, ce sensibil sunteți! Eu doar am vrut să vă ajut…

Irina s-a ridicat brusc.

— Mamă, te rog… E casa noastră. Lasă-ne să facem cum simțim noi!

Doamna Viorica s-a uitat la noi ca la niște copii răsfățați.

— Bine, dacă nu mă vreți aici…

Am simțit că trebuie să pun piciorul în prag.

— Vă rog să plecați acum. Avem nevoie de spațiu și de timp pentru noi.

A plecat trântind ușa. Irina a început iar să plângă.

— O să mă urască…

— Nu te va urî. Dar trebuie să știe că avem nevoie de intimitate.

Zilele următoare au fost tensionate. Irina primea mesaje lungi de la mama ei: „Nu-mi vine să cred că m-ai dat afară din casa voastră”, „M-am sacrificat atâția ani pentru tine și acum mă tratezi ca pe o străină”. Eu mă simțeam vinovat, dar și furios. De ce nu putea înțelege că vrem să ne construim propriul nostru cămin?

La serviciu eram absent. Colegul meu, Mihai, m-a tras deoparte:

— Ce ai pățit? Pari terminat.

I-am povestit totul. A râs amar.

— Bine ai venit în clubul ginerilor cu soacre dominante! Dar ai făcut bine că ai pus limite. Dacă nu o faci acum, n-o vei mai face niciodată.

Seara am găsit-o pe Irina privind vechile poze cu mama ei. Plângea în tăcere.

— Poate am exagerat… Poate trebuia să o las…

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— Nu e vina ta. Dar nu putem trăi mereu după regulile altora.

Au trecut săptămâni până când doamna Viorica a acceptat să vorbească din nou cu noi. A venit într-o zi cu o față tristă și ochii roșii.

— Poate am greșit… Dar mi-e greu să văd că nu mai aveți nevoie de mine.

Irina a îmbrățișat-o plângând. Eu am rămas tăcut. În sufletul meu încă mocnea furia pentru lipsa ei de respect față de spațiul nostru.

Acum stau pe canapea și privesc la draperiile alese de noi, la tablourile noastre simple și moderne. Încerc să-mi dau seama dacă am făcut bine sau dacă am rănit-o prea tare pe mama Irinei. Oare unde se termină grija părintească și unde începe invadarea intimității? Cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea familiei?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am fost prea dur sau doar am apărat ceea ce era al nostru?