„Dragă, sunt la Brașov, iar copiii sunt cu mama. Te rog să mă ierți și să mă înțelegi!” – Povestea unei evadări din colivia vieții de zi cu zi

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își butona telefonul pe canapea, neatent la lacrimile care mi se prelingeau pe obraji. Era a treia oară săptămâna asta când îi ceream ajutorul cu copiii, iar răspunsul lui era mereu același: „Lasă, dragă, că te descurci tu. Eu sunt obosit după muncă.”

În acea dimineață de octombrie, am simțit că mi s-a rupt ceva în suflet. Am privit în jur: jucării împrăștiate, vase nespălate, haine murdare pe scaun. Copiii țipau unul la altul în camera lor. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Părul prins la repezeală, cearcăne adânci, un halat ponosit. Unde era fata aceea plină de vise care visa să cutreiere lumea? Unde era femeia care râdea din toată inima?

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. O frunză galbenă mi-a căzut la picioare. Atunci am știut: trebuie să plec. Nu pentru totdeauna, ci doar pentru câteva zile. Să-mi aud gândurile, să-mi amintesc cine sunt.

Am sunat-o pe mama:
— Mamă, poți să stai cu copiii câteva zile? Nu mă întreba nimic acum, te rog.
Ea a tăcut o clipă, apoi a spus doar:
— Vin imediat.

Am făcut bagajul în tăcere. Mihai nici nu a observat când am ieșit din casă. I-am lăsat un bilet pe masă: „Dragă, sunt la Brașov, iar copiii sunt cu mama. Te rog să mă ierți și să mă înțelegi!”

În tren, am plâns în hohote. O doamnă în vârstă mi-a întins un șervețel fără să spună nimic. Am privit pe geam cum se depărtează orașul meu mic și sufocant. Simțeam o vinovăție uriașă – ce mamă își lasă copiii și fuge? Dar și o ușurare imensă – ce femeie poate trăi fără să respire?

La Brașov m-am cazat la o pensiune micuță, cu vedere spre Tâmpa. Am dormit douăsprezece ore fără întrerupere. Dimineața am băut cafeaua pe balcon, privind orașul care abia se trezea. Pentru prima dată după mulți ani, nu trebuia să răspund la niciun „Mami, unde e bluza mea?”, „Mami, mi-e foame!”, „Mami, vino!”

După două zile de liniște, Mihai m-a sunat:
— Ce faci acolo? Cum ai putut să ne lași așa?
Vocea lui era plină de furie și neputință.
— Mihai, aveam nevoie să respir. Să-mi amintesc cine sunt.
— Și copiii? Nu te-ai gândit la ei?
— M-am gândit mereu la ei. Dar dacă nu mă mai regăsesc pe mine, ce fel de mamă pot fi?
A tăcut lung.

Seara am primit un mesaj de la mama: „Copiii sunt bine. Mihai e pierdut fără tine.”
Am zâmbit amar. Poate că era timpul să fie și el puțin pierdut.

În a treia zi am întâlnit-o pe Irina, o veche prietenă din facultate. Ne-am plimbat pe străduțele vechi și mi-a povestit cum a divorțat după zece ani de căsnicie:
— Știi ce e cel mai greu? Nu singurătatea. Ci faptul că lumea te judecă mereu: că nu ai răbdat destul, că nu ai sacrificat destul…
Am simțit un nod în gât.
— Și tu ce ai făcut?
— Mi-am construit viața de la zero. Și am descoperit că merit mai mult decât să fiu doar „soția cuiva” sau „mama cuiva”.

În acea seară am scris în jurnal: „Nu vreau să fug pentru totdeauna. Vreau doar ca atunci când mă întorc acasă să fiu văzută. Să fiu iubită pentru cine sunt eu, nu doar pentru ce fac.”

A patra zi m-am întors acasă. Copiii au sărit în brațele mele. Mihai m-a privit lung, cu ochii roșii de nesomn.
— Mi-ai lipsit…
— Și voi mi-ați lipsit… Dar trebuie să vorbim.

Am stat la masă până târziu în noapte. I-am spus tot ce aveam pe suflet: despre oboseală, despre lipsa de recunoștință, despre cum mă simt invizibilă.
El a încercat să se apere:
— Dar eu muncesc pentru voi!
— Și eu muncesc pentru voi! Doar că munca mea nu se vede…
A tăcut rușinat.

De atunci lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Dar Mihai a început să mă întrebe din când în când dacă am nevoie de ajutor. Copiii au început să-și strângă jucăriile singuri. Eu am început să ies la cafea cu prietenele o dată pe săptămână.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău fugind atunci la Brașov. Dar știu sigur că uneori trebuie să spui „ajunge!” ca să nu te pierzi pe tine însăți.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc ca mine? Câte au curajul să spună stop înainte să fie prea târziu?