Focul din sufletul meu: Povestea lui Vlad și a unei familii încercate de destin
— Mamă, hai! Nu mai avem timp! Vlad trăgea de mâna mea cu o forță pe care nu i-o știam. Fumul gros îmi ardea ochii, iar flăcările dansau deja pe dealurile din spatele casei. Era miezul nopții, iar satul nostru, Văleni, părea prins într-un coșmar din care nu puteam să mă trezesc.
Tata striga din curte: — Lenuța, ia-l pe Vlad și ieșiți! Eu încerc să salvez animalele!
Am ezitat o clipă. Cum să las tot ce am muncit o viață? Cum să-mi las bărbatul singur? Dar Vlad m-a privit cu ochii lui mari, plini de lacrimi și hotărâre: — Te rog, mamă, hai!
Am fugit spre mașină, dar cheia nu era la mine. Am alergat înapoi în casă, cu Vlad după mine. Focul era deja aproape. Am simțit căldura arzându-mi pielea, iar Vlad a început să tușească. — Mamă, mă doare!
Într-un moment de panică, am apucat cheia și am ieșit. Vlad s-a împiedicat pe scări, dar s-a ridicat singur. — Sunt bine, mamă! Nu mă lăsa!
Am ajuns la mașină, dar tata nu era încă acolo. Am vrut să mă întorc după el, dar Vlad m-a oprit: — Nu! Trebuie să plecăm! Tata știe ce face!
Am pornit motorul și am ieșit pe drumul prăfuit, printre flăcări și fum. Vlad stătea lipit de geam, privind înapoi spre casă. — O să ne întoarcem, mamă? O să fie totul ca înainte?
Nu am știut ce să-i răspund. În acele clipe, timpul părea că se dilată, iar fiecare secundă era o luptă între speranță și disperare.
La marginea satului, un copac prăbușit bloca drumul. Am frânat brusc. — Ce facem acum? am întrebat cu vocea tremurândă.
Vlad a deschis portiera fără să stea pe gânduri. — Vin eu! Mă strecor pe sub crengi și văd dacă pot să trag de ele!
— Nu, Vlad! Stai aici! am strigat eu, dar el deja dispăruse printre fum și ramuri.
Au trecut câteva secunde — sau poate minute — până când am auzit o crenguță trosnind și un țipăt scurt. Am alergat după el, inima bătându-mi nebunește. L-am găsit prins sub o creangă groasă, cu fața plină de funingine și ochii larg deschiși.
— Mamă… nu pot… mă doare…
Am încercat să ridic creanga, dar era prea grea. Am urlat după ajutor, dar nimeni nu răspundea. Focul se apropia tot mai mult.
— Vlad, ține-te de mine! Nu mă lăsa! am plâns eu.
El mi-a zâmbit slab: — Să ai grijă de tata… și de cățel…
Apoi ochii i s-au închis încet. Lumea mea s-a prăbușit în acea clipă.
Nu știu cum am ieșit de acolo. Nu știu cine m-a tras afară sau cine a venit cu pompierii. Tot ce știu e că atunci când m-am trezit la spital, tata era lângă mine, cu fața brăzdată de lacrimi.
— Lenuța… Vlad nu mai e…
Am urlat ca o fiară rănită. Am vrut să mor și eu atunci. Dar nu am putut. Pentru că tata avea nevoie de mine. Pentru că Vlad mi-ar fi spus să lupt.
Zilele care au urmat au fost un șir nesfârșit de oameni la poartă: vecini care aduceau mâncare, preotul care ne-a ținut de mână la priveghi, copii din sat care au pus flori la poarta noastră arsă. Oamenii au strâns bani pentru înmormântare și pentru a ne ajuta să reconstruim casa.
Dar nimic nu putea umple golul lăsat de Vlad.
În fiecare noapte îl visez cum aleargă prin grădină, râzând. Mă trezesc plângând și mă întreb dacă puteam face ceva diferit. Dacă nu aș fi ezitat o clipă… dacă l-aș fi ținut mai strâns de mână…
Tata încearcă să fie tare pentru mine. Dar îl aud plângând în șură, când crede că nu-l vede nimeni.
Oamenii spun că Vlad a fost un erou. Că a salvat vieți cu curajul lui. Dar eu simt doar durere și vinovăție.
La parastas, preotul a spus: — Dumnezeu îi ia pe cei mai buni dintre noi ca să-i facă îngeri.
Dar eu mă întreb: De ce tocmai pe el? De ce trebuie ca un copil să plătească pentru greșelile lumii noastre?
Poate că povestea noastră va face pe cineva să fie mai atent la semnele naturii sau să-și prețuiască familia mai mult.
Dar eu rămân cu întrebarea: Cum poți merge mai departe când tot ce ai mai iubit a ars în flăcările destinului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?