Visul nostru de libertate: O poveste despre indiferență și curaj

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, când mama ta nici măcar nu ne răspunde la telefon! vocea Ilincăi tremura, iar ochii îi erau roșii de la plâns. Stăteam pe marginea patului, într-o garsonieră rece din Drumul Taberei, cu chiria neplătită de două luni și frigiderul aproape gol. Mă uitam la ea și simțeam cum mă apasă vinovăția, ca un bolovan pe piept.

Eu sunt Vlad. Am crescut într-un apartament vechi din București, cu o mamă care a știut mereu să-și poarte singură de grijă. Sau cel puțin așa credeam. După ce tata a plecat când aveam șapte ani, mama, Mariana, s-a închis în ea însăși și a început să trăiască doar pentru muncă și pentru apartamentul acela din centru, moștenit de la bunica. Mereu mi-a spus că trebuie să mă descurc singur, că viața nu iartă pe nimeni.

La 19 ani am plecat de acasă să studiez la Politehnică. Acolo am cunoscut-o pe Ilinca. Era tot ce nu eram eu: caldă, deschisă, cu o familie numeroasă din Ploiești, dar la fel de complicată ca a mea. Ne-am îndrăgostit repede și am început să visăm la o viață împreună, departe de părinți și de trecut.

După ce ne-am căsătorit, am încercat să găsim un apartament mic de închiriat. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru chirie și facturi. Într-o seară, după ce am stat la coadă la Mega pentru două conserve și o pâine, Ilinca mi-a spus cu voce stinsă:

— Vlad, crezi că n-ar trebui să-i cerem ajutorul mamei tale? Are apartamentul acela mare, stă singură… Poate ne-ar lăsa măcar o cameră.

Am oftat adânc. Îmi era rușine să recunosc că nu mai vorbisem cu mama de aproape trei luni. De fiecare dată când o sunam, îmi răspundea scurt sau îmi spunea că e ocupată. Totuși, am încercat din nou. Am sunat-o într-o duminică dimineață.

— Mamă…
— Da, Vlad?
— Uite… noi cu Ilinca avem probleme cu banii. Nu ne mai descurcăm cu chiria. Poate… dacă ai vrea…
— Vlad, ți-am spus de atâtea ori: trebuie să te descurci singur! Eu am muncit toată viața pentru apartamentul ăsta. Nu pot să vă iau pe capul meu acum. Știi bine că nu-mi place aglomerația.

A închis înainte să apuc să-i spun ceva. Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Nu era prima dată când mă refuza, dar acum era altfel. Aveam nevoie de ea mai mult ca oricând.

Ilinca a încercat și ea cu ai ei. Părinții ei aveau o casă mică în Ploiești și încă doi frați mai mici acasă. Ne-au spus că ne-ar primi cu drag, dar nu aveau loc nici pentru ei.

Lunile au trecut greu. Am început să lucrăm suplimentar: eu făceam livrări cu bicicleta după program, Ilinca preda meditații online copiilor din cartier. Dar banii tot nu ajungeau. Proprietara ne-a dat un ultimatum:

— Dacă nu plătiți până la sfârșitul lunii, trebuie să plecați!

Într-o seară friguroasă de noiembrie, stăteam amândoi pe podea, cu o pătură subțire peste umeri.

— Vlad… dacă nu găsim o soluție, unde o să mergem?
— Nu știu… poate la un prieten… poate la cămin…

Mi-am adus aminte atunci de copilăria mea: serile în care mama îmi spunea că trebuie să fiu puternic, că nu avem pe nimeni altcineva. Dar oare chiar așa era? Sau doar nu voia să-și asume responsabilitatea?

Într-o zi am primit un telefon neașteptat de la verișoara mea, Simona:

— Vlad, am auzit că aveți probleme… De ce nu vii la noi? Măcar pentru câteva zile.

Am refuzat politicos. Nu voiam să fim povara nimănui. Dar gestul ei m-a făcut să mă gândesc: oare familia chiar contează doar atunci când e ușor?

Într-un final am găsit un anunț pentru o cameră de închiriat într-un apartament vechi din Rahova. Proprietarul era un bătrân singuratic, domnul Dinu.

— Sunteți tineri… Vreți să vă faceți un rost? Eu n-am copii… Poate vă ajut eu cumva.

A fost prima dată când cineva străin ne-a întins o mână sinceră. Am plâns amândoi în acea noapte — de ușurare și de tristețe.

Au trecut doi ani de atunci. Încă locuim în camera aceea mică din Rahova. Am reușit să strângem bani pentru avansul la un apartament micuț la periferie. Mama nu m-a sunat niciodată să întrebe dacă suntem bine. Nici părinții Ilincăi nu au venit vreodată la București să ne vadă.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu unii oameni nu știu să iubească altfel decât cu jumătăți de măsură. Oare cât valorează independența atunci când e plătită cu prețul singurătății? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?