Umbra Trecutului: Povestea Mea cu Victoria

— Nu pot să cred, mama! Cum să fie Victoria în stare de așa ceva? am urlat, cu mâinile strânse în pumn, privind la televizorul care încă bâzâia cu știri despre cazul ce zguduise tot orașul nostru mic din Moldova. Mama stătea pe marginea canapelei, cu ochii roșii de plâns, iar tata se plimba nervos prin sufragerie, murmurând ceva despre rușinea care ne va urmări toată viața.

Victoria era sora mea mai mare. Întotdeauna fusese stâlpul familiei, fata care a avut grijă de mine când părinții lucrau la fabrică și nu ajungeau acasă decât târziu. Era frumoasă, deșteaptă și mereu cu un zâmbet pe buze. Dar după ce l-a cunoscut pe Radu, totul s-a schimbat. Radu era genul acela de bărbat care cucerea pe oricine cu vorba dulce și privirea pătrunzătoare. La început părea perfect pentru ea, dar după câteva luni au început certurile, iar Victoria venea acasă cu ochii umflați și urme pe brațe.

În seara aceea fatidică, ploua cu găleata. Am primit un telefon de la ea: „Vino repede, te rog! Nu știu ce să fac!” Glasul îi era spart de plâns. Am alergat până la apartamentul lor din cartierul vechi, unde am găsit-o pe Victoria stând în genunchi lângă trupul inert al lui Radu. Sângele îi curgea din cap, iar pe jos era un cuțit de bucătărie.

— Nu eu! Nu eu am făcut asta! a țipat ea când m-a văzut. M-am apropiat de ea, am luat-o în brațe și am încercat să o liniștesc, dar poliția a venit la scurt timp și a luat-o pe sus. Mama a leșinat când a auzit vestea, iar tata a început să bea mai mult ca niciodată.

Zilele următoare au fost un coșmar. Presa locală nu vorbea decât despre „crima pasională” din cartierul nostru. Vecinii ne priveau ciudat pe stradă, iar la magazin vânzătoarea nici nu-mi mai răspundea la salut. Am încercat să vorbesc cu Victoria la arest, dar nu mă lăsau decât câteva minute. Plângea mereu și repeta că nu-și amintește nimic din acea seară.

— Crezi că te va crede cineva? m-a întrebat procurorul la audieri. — Toate probele sunt împotriva ei.

Am început să investighez singur. Am vorbit cu vecinii, am încercat să găsesc martori care să fi văzut sau auzit ceva. Nimeni nu voia să se bage. Unii șușoteau că Radu avea datorii la niște oameni periculoși, alții spuneau că Victoria era instabilă psihic. Adevărul era undeva la mijloc, dar nimeni nu voia să-l afle.

Într-o zi, am găsit un bilet ascuns în sertarul Victoriei. Era scris cu mâna tremurată: „Dacă mi se întâmplă ceva, să știi că nu e vina mea.” Am dus biletul la poliție, dar au spus că nu e o dovadă clară. M-am simțit neputincios.

Procesul a fost un circ mediatic. Avocatul Victoriei a încercat să demonstreze că Radu era violent și că sora mea s-a apărat, dar procurorul a prezentat-o ca pe o femeie instabilă care și-a pierdut controlul. Mama plângea în fiecare zi la tribunal, iar tata nu a mai venit deloc.

Într-o seară, după o zi grea la tribunal, am găsit-o pe mama stând în bucătărie cu poza Victoriei în mână.

— De ce ni se întâmplă nouă asta? Ce-am făcut să merităm atâta suferință?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovat că nu am putut să o protejez pe Victoria, că nu am văzut semnele mai devreme.

Verdictul a venit ca un trăsnet: vinovată de omor din culpă. Victoria a primit opt ani de închisoare. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Mama s-a îmbolnăvit grav după sentință, iar tata a plecat de acasă fără să spună nimic.

Au trecut doi ani de atunci. Merg la Victoria la penitenciar cât de des pot. E palidă și abia mai zâmbește.

— Îți amintești ceva din noaptea aia? am întrebat-o într-o zi.
— Doar că mi-a fost frică… Și că nu voiam să mor.

M-am întrebat mereu dacă adevărul va ieși vreodată la iveală sau dacă vom rămâne pentru totdeauna prizonierii unei greșeli judiciare și ai prejudecăților oamenilor.

Oare cât de mult putem judeca pe cineva fără să-i cunoaștem povestea? Și câți dintre noi ar fi avut curajul să lupte pentru adevăr până la capăt?