Nu Toți Trăiesc în Liniște: Povestea lui Zoe

— Nu mai avem bani nici măcar pentru laptele copiilor, Zoe! Mi-a spus Irina cu vocea tremurândă, în timp ce încerca să-și ascundă lacrimile. Era o seară rece de noiembrie, iar eu stăteam la masa din bucătăria mea mică, cu mâinile strânse în poală, simțind cum inima mi se strânge la fiecare cuvânt al ei.

Vlad, fiul meu, stătea lângă ea, cu privirea pierdută în podea. De când banca le-a aprobat creditul pentru apartamentul din Militari, păreau atât de fericiți. Dar fericirea lor s-a spulberat rapid când Irina a rămas însărcinată din nou, la doar câteva luni după ce născuse primul copil. Maternitatea nu i-a mai permis să revină la muncă, iar Vlad s-a trezit singurul susținător al familiei. Salariul lui de programator junior nu acoperea nici pe departe ratele, facturile și nevoile celor doi copii mici.

— Mamă, nu știu ce să fac. Am încercat să găsesc ceva part-time, dar nu mă angajează nimeni cu burta asta la gură, a continuat Irina, mângâindu-și burtica rotundă. M-am simțit neputincioasă. Eu însămi abia mă descurcam cu pensia mea modestă de profesoară pensionară. Dar cum să-i las să sufere?

— O să vă ajut eu cum pot, am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată. Dar știam că nu va fi suficient. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru Vlad când era mic: cum îi coseam hainele rupte, cum îi făceam sandvișuri din pâine uscată și margarină când nu aveam altceva. Acum istoria se repeta, dar era și mai greu.

A doua zi am mers la farmacie să cumpăr lapte praf pentru nepoți. Farmacista m-a privit cu milă când am cerut cel mai ieftin sortiment. Am simțit o rușine apăsătoare, ca și cum toată lumea ar fi știut că nu am bani. Pe drum spre casă am întâlnit-o pe vecina mea, doamna Stanciu.

— Ce faci, Zoe? Pari abătută.

— Eh, nimic… Probleme ca toată lumea, am răspuns evaziv.

Dar ea a insistat și până la urmă i-am povestit totul. M-a ascultat cu atenție și mi-a spus:

— Să nu-ți fie rușine să ceri ajutor. Toți trecem prin greutăți. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.

M-am întors acasă cu sufletul puțin mai ușor. Seara, Vlad m-a sunat:

— Mamă, am primit notificare de la bancă. Dacă nu plătim rata până vineri, riscăm să pierdem casa.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am început să caut prin sertare: bijuterii vechi, câteva economii puse deoparte pentru zile negre. Am vândut verigheta soțului meu decedat și câteva obiecte de valoare pe care le păstrasem ca amintire. Cu banii strânși am reușit să achităm rata pe luna aceea.

Dar problemele nu s-au oprit aici. Irina a început să se închidă în ea însăși. Nu mai vorbea cu nimeni, plângea nopțile și refuza să iasă din casă.

— Nu sunt o mamă bună! Nu pot să le ofer copiilor mei nici măcar strictul necesar! îmi spunea printre suspine.

Vlad era tot mai nervos și tensionat. Certurile dintre ei au devenit tot mai dese.

— De ce ai mai vrut al doilea copil dacă știai că nu ne permitem? îi reproșa el Irinei într-o seară când am venit pe neașteptate la ei.

— Crezi că eu am vrut? Crezi că nu mi-e greu? a țipat ea printre lacrimi.

Am încercat să-i liniștesc:

— Copiii nu sunt o povară! Sunt o binecuvântare! Dar trebuie să fim uniți…

Nu m-au ascultat. În acea noapte am stat pe canapea lângă nepoțica cea mică și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt de vină că nu am putut să-i ajut mai mult.

În zilele următoare am început să caut soluții. Am mers la biserică și am vorbit cu preotul parohiei noastre. A organizat o colectă pentru familia lui Vlad. Oamenii au donat haine, jucării și ceva bani. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu suntem singuri.

Cu toate acestea, tensiunile din familie au continuat. Vlad a început să lucreze peste program, iar Irina a rămas singură cu copiii mici și cu depresia care o măcina pe dinăuntru.

Într-o zi m-a sunat plângând:

— Zoe, nu mai pot! Simt că mă sufoc!

Am lăsat totul baltă și m-am dus la ei. Am găsit-o pe Irina stând pe podea, cu copiii plângând în jurul ei. Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Nu ești singură! Sunt aici pentru tine!

Am decis atunci să mă mut temporar la ei ca să-i ajut cu copiii și treburile casei. A fost greu — apartamentul era mic, certurile dese, lipsurile apăsătoare — dar am reușit să trecem împreună peste cele mai grele luni.

Acum Irina a născut al treilea copil și încet-încet încearcă să-și revină. Vlad a primit o promovare la serviciu și lucrurile par să se stabilizeze puțin. Dar rana acelor luni grele încă se simte în sufletul nostru.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu adevărat în liniște? Câți avem curajul să cerem ajutor când ne este cel mai greu? Poate că povestea mea îi va face pe unii să vorbească despre greutățile lor fără rușine.