Scrisoare către amanta soțului meu — Cinci ani mai târziu: Ești doar o amintire îndepărtată

— Nu pot să-ți spun pe nume. Nici acum, după cinci ani, nu pot. Ești doar „ea”, femeia care a încercat să-mi fure soțul, tatăl copiilor mei. Îmi amintesc perfect acea seară de noiembrie, când am găsit mesajul tău pe telefonul lui Radu. „Mi-e dor de tine”, scriai, cu acea familiaritate care m-a făcut să simt că pământul mi se surpă sub picioare. Am simțit cum inima mi se strânge, cum sângele îmi urcă în obraji și cum fiecare secundă devine o eternitate. În bucătărie, copiii râdeau la desene animate, iar eu mă prăbușeam în tăcere.

— Ce faci, Ana? De ce te uiți așa la mine? m-a întrebat Radu când a intrat în cameră.

Nu i-am răspuns. Am ridicat telefonul și i l-am arătat. S-a făcut alb la față. Pentru prima dată în 12 ani de căsnicie, l-am văzut cu adevărat speriat. Nu pentru că mă pierdea pe mine, ci pentru că adevărul ieșise la iveală.

— Nu e ceea ce crezi… a bâiguit el.

— Atunci ce e? am întrebat, cu vocea tremurândă.

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Au urmat zile de coșmar. Mama mea venea zilnic să stea cu copiii, iar eu mă închideam în dormitor și plângeam până nu mai aveam lacrimi. Prietenele mă sunau, dar nu aveam putere să vorbesc. Mă simțeam trădată, umilită, furioasă. Cum ai putut? Cum ai avut curajul să intri în viața noastră, să te strecori ca o umbră între mine și omul pe care îl iubeam?

Radu a încercat să repare lucrurile. Mi-a adus flori, mi-a scris bilețele, mi-a promis că totul s-a terminat cu tine. Dar nu era atât de simplu. În fiecare gest al lui vedeam minciuna, în fiecare zâmbet al copiilor simțeam vinovăția lui. Și tu? Tu ai dispărut la fel de repede cum ai apărut. Nu ai avut curajul să mă privești în ochi, să-mi spui ce ai simțit sau ce ai vrut de la el.

Au trecut luni până am putut să respir din nou fără să mă doară. Am început să merg la psiholog. Să scriu în jurnal. Să mă uit în oglindă și să încerc să mă recunosc. Cine eram eu fără Radu? Cine eram eu după ce lumea mea s-a prăbușit?

Mama mi-a spus într-o zi:
— Ana, nu lăsa o altă femeie să-ți definească viața.

Am plâns atunci, dar avea dreptate. Nu tu erai problema mea. Nici măcar Radu nu mai era problema mea. Eu eram problema și tot eu trebuia să fiu soluția.

Am început să ies cu copiii mai des. Să râd din nou. Să gătesc prăjituri duminica dimineața și să le citesc povești seara. Am descoperit că pot fi fericită fără să depind de cineva. Că pot fi întreagă chiar dacă cineva a încercat să mă rupă în două.

Radu a rămas lângă noi. Nu l-am iertat ușor și nici acum nu pot spune că am uitat totul. Dar am ales să luptăm împreună pentru familie, pentru copiii noștri. Nu pentru că meritai tu asta sau pentru că el merita, ci pentru că eu meritam liniște.

Cinci ani au trecut de atunci. Uneori mă întreb dacă tu mai ții minte numele meu sau chipul copiilor mei pe care i-ai văzut din întâmplare la școală. Poate că nu. Poate că ai găsit alt bărbat căsătorit pe care să-l seduci sau poate că ai rămas singură, cu regretele tale.

Dar vreau să știi ceva: nu te urăsc. Nu te mai urăsc demult. Ești doar o amintire îndepărtată, o umbră care nu mai are putere asupra mea. Am învățat să trăiesc cu rana asta și să o transform într-o lecție despre mine însămi.

Poate că ai crezut că ai câștigat ceva atunci când l-ai avut pe Radu pentru câteva luni. Dar adevărul e că tu ai pierdut cel mai mult: ai pierdut șansa de a cunoaște iubirea adevărată, familia adevărată, curajul de a construi ceva pe bune.

Eu? Eu am câștigat liniștea și demnitatea de a merge mai departe.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai există? Câte dintre noi au fost nevoite să-și reconstruiască viața din cenușă? Și câte dintre noi au reușit să se ridice mai puternice decât au fost vreodată?