Între două lumi: Povestea unei nurori în umbra unei soacre bogate

— Nu mai pot, Simona. Pur și simplu nu mai pot, mi-a spus Irina, cu ochii roșii de plâns, în timp ce-și frământa mâinile pe cana de cafea aburindă. Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geamurile cafenelei ca o bătaie de inimă grăbită. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred cât de mult se schimbase de când ne-am văzut ultima dată, la absolvire.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o, încercând să-i transmit că sunt acolo pentru ea, chiar dacă anii ne-au îndepărtat.

Irina a oftat adânc și a început să-mi povestească. După facultate, s-a căsătorit cu Vlad, băiat bun, dar cam visător. Au avut un copil, pe Radu, iar viața părea să le surâdă la început. Dar visurile s-au ciocnit repede de realitate: Vlad nu-și găsea de lucru stabil, iar Irina lucra la o farmacie pe salariul minim. Chiria, facturile și grija pentru copil îi apăsau ca o povară grea pe umeri.

— Știi ce e cel mai greu? Că mama lui Vlad are bani. Mulți bani. Are două apartamente în București, o casă la Sinaia și o pensie specială. Dar pentru noi… nimic. Nici măcar un borcan cu dulceață nu ne-a adus vreodată.

Am rămas fără cuvinte. O știam pe doamna Mariana, soacra Irinei, din poveștile din facultate: elegantă, mereu cu părul făcut și parfum scump. Dar nu mi-am imaginat niciodată că ar putea fi atât de rece cu propria familie.

— Ai încercat să vorbești cu ea? am întrebat-o.

Irina a zâmbit amar:

— De câte ori nu i-am spus că ne e greu! Când Radu a făcut pneumonie și nu aveam bani de medicamente, i-am cerut ajutorul. Mi-a spus doar: „Trebuie să vă descurcați singuri, dragă. Eu am muncit toată viața pentru ce am.”

Mi-am amintit de propria mea mamă, care ar fi dat și ultima felie de pâine pentru mine. M-am simțit rușinată că uneori mă plâng de lucruri mărunte.

— Și Vlad? Cum reacționează?

Irina a oftat din nou:

— E prins la mijloc. Își iubește mama, dar vede și cât suferim noi. Uneori se ceartă cu ea, alteori tace și se închide în el. A început să bea câte o bere-două seara, să uite de toate… Iar eu… eu simt că mă sufoc.

A început să plângă în hohote. Am luat-o de mână și am lăsat-o să-și verse amarul. Oamenii din jur se uitau ciudat la noi, dar nu-mi păsa.

— Simona, știi ce mă doare cel mai tare? Că Radu întreabă mereu de ce nu mergem și noi la mare sau la munte ca alți copii. Că vrea o bicicletă și nu pot să-i cumpăr. Că trebuie să-i spun „nu” la orice lucru mărunt.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit cum era să crești fără griji, fără să-ți lipsească nimic esențial.

— Și totuși, Mariana vine uneori pe la voi?

Irina a dat din cap:

— Vine, dar doar ca să-l vadă pe Radu. Îi aduce jucării scumpe, dar nu stă niciodată mai mult de o oră. Nu întreabă niciodată dacă avem nevoie de ceva. Odată i-am spus că nu avem bani de lapte praf și mi-a răspuns: „Nu-mi place să mă implic în problemele voastre.”

Am simțit furie pentru Irina. Cum poți să fii atât de indiferent față de propriul nepot?

— Ai încercat să vorbești cu Vlad despre asta?

— Da… dar mereu spune că „nu vrea scandal”. Că „mama e așa cum e”. Dar eu nu mai pot! Simt că mă sting încet-încet…

Am stat mult timp tăcute, ascultând ploaia care bătea tot mai tare în geamuri.

— Știi ce e cel mai greu? Că lumea te judecă. Vecinii spun că sunt leneșă, că Vlad e un ratat. Nimeni nu știe cât ne zbatem… Nimeni nu vede nopțile când stau trează lângă Radu când are febră sau când număr banii ca să văd dacă ajung până la salariu.

Am strâns-o în brațe.

— Irina, ai făcut tot ce ai putut. Nu e vina ta că oamenii sunt reci sau egoiști.

Ea a zâmbit trist:

— Poate… Dar uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă nu cumva meritam mai mult sprijin… Sau poate așa e viața: unii au totul fără să dea nimic înapoi.

Am plecat din cafenea cu sufletul greu. Povestea Irinei mi-a rămas în minte zile întregi. M-am întrebat dacă banii chiar aduc fericirea sau dacă lipsa lor scoate la iveală adevărata față a oamenilor.

Acum, când scriu aceste rânduri, aud încă vocea Irinei răsunând în mintea mea:

„Oare cât valorează o familie dacă nu există iubire și sprijin? Și cât de mult putem duce singuri înainte să ne frângem?”