Între două iubiri: Mama sau soțul?

— Nu mai pot, Irina! Ori pleacă mama ta, ori plec eu!
Vocea lui Radu răsună ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și mileuri croșetate de mâna mamei. Era târziu, aproape de miezul nopții, dar niciunul dintre noi nu putea dormi. Mama, în camera ei, probabil că auzise totul.

M-am ridicat încet de pe canapea, simțind cum inima îmi bate nebunește. M-am uitat la Radu, bărbatul cu care visam să-mi petrec viața, și nu l-am mai recunoscut. Ochii lui erau plini de oboseală și frustrare, iar vocea îi tremura de nervi.

— Radu, nu poți să-mi ceri asta… E casa mamei! Aici am crescut, aici am râs și am plâns… Cum să-i spun să plece?

El a oftat adânc și s-a prăbușit pe scaun.

— Irina, nu mai suntem copii. Avem nevoie de spațiul nostru. Nu pot să mă simt niciodată acasă aici, cu mama ta mereu prezentă, cu regulile ei, cu privirile ei care mă judecă la fiecare pas.

Avea dreptate într-un fel. Mama era mereu acolo: dimineața ne făcea cafeaua, seara ne întreba dacă am mâncat, iar uneori intra peste noi fără să bată la ușă. Dar era mama mea. După ce tata a murit, am rămas doar noi două. Am trecut împreună prin lipsuri, prin boală, prin singurătate. Cum să-i întorc spatele acum?

Am mers la ea în cameră. Stătea pe marginea patului, cu mâinile împreunate în poală. M-a privit cu ochii umezi, dar nu a spus nimic.

— Mamă…

— Am auzit tot, Irina. Nu-ți face griji pentru mine. Dacă trebuie să plec, o să plec.

Vocea ei era calmă, dar simțeam durerea din spatele cuvintelor. M-am așezat lângă ea și am început să plâng.

— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe el nu vreau să-l pierd…

Mama mi-a mângâiat părul ca atunci când eram mică.

— O să găsești o soluție, fata mea. Eu sunt bătrână, mă descurc cumva… Tu trebuie să-ți vezi de viața ta.

A doua zi dimineață, casa era tăcută ca niciodată. Radu nu mi-a vorbit deloc la micul dejun. Mama a ieșit devreme la piață și s-a întors cu o sacoșă de legume și o privire tristă. Am încercat să mă port normal, dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

Seara, când am ajuns acasă de la serviciu, am găsit-o pe mama împachetându-și hainele într-o valiză veche. M-am prăbușit lângă ea.

— Nu! Nu poți să faci asta! Nu pentru el…

— Nu pentru el, Irina. Pentru tine. Nici eu nu mai pot trăi așa… Simt că vă încurc.

Radu a intrat în cameră și s-a uitat la noi fără să spună nimic. Apoi a ieșit brusc.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care mama le făcuse pentru mine: cum lucra două schimburi ca să-mi cumpere haine pentru școală, cum stătea nopți întregi lângă patul meu când aveam febră, cum îmi citea povești când eram prea speriată să adorm singură.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Radu.

— Dacă vrei ca mama să plece, trebuie să găsim o soluție pentru ea. Nu o aruncăm în stradă!

El a dat din cap.

— Putem să-i găsim o garsonieră aproape de noi… O ajutăm cu chiria până se descurcă.

Am simțit un nod în gât.

— Și dacă nu se descurcă? Dacă se îmbolnăvește? Cine are grijă de ea?

Radu a ridicat din umeri.

— Irina, nu putem trăi toată viața cu mama ta între noi…

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. Orice alegere făceam, cineva avea să sufere.

Mama a acceptat garsoniera fără să protesteze. În ziua mutării, am plâns amândouă pe scara blocului vechi unde urma să locuiască singură. Am simțit că o abandonez exact când avea mai mult nevoie de mine.

Viața cu Radu a devenit mai liniștită după aceea — cel puțin la suprafață. Dar în fiecare seară mă gândeam la mama singură în garsoniera rece și mă întrebam dacă am făcut ce trebuia.

Într-o duminică după-amiază am mers la ea cu prăjituri și flori. M-a întâmpinat cu zâmbetul ei blând, dar ochii îi erau triști.

— Ești bine, mamă?

— Sunt bine, Irina… Dar tu?

Nu i-am răspuns. Am stat împreună la masă și am povestit despre toate și nimic. La plecare m-a strâns tare în brațe.

— Să nu uiți niciodată că te iubesc.

Pe drum spre casă m-am întrebat: oare chiar putem avea totul? Sau orice alegere facem lasă mereu o rană deschisă? Poate că sacrificiul face parte din iubire — dar cât de mult putem sacrifica până ne pierdem pe noi înșine?