Casa mea, sufletul meu: Povestea unei mame care refuză să fie alungată

— Maria, trebuie să înțelegi că nu mai e loc pentru toți aici! Vocea Andreei răsuna tăios în sufrageria care încă păstra mirosul de cozonac și arome de mușcată. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era casa mea, casa în care am crescut doi copii, în care am râs și am plâns alături de Ion. Acum, după ce el s-a stins, totul părea să se destrame.

Andreea, nora mea, nu a fost niciodată apropiată de mine. Încă de când l-a cunoscut pe fiul meu, Vlad, am simțit că nu mă vrea aproape. Dar niciodată nu mi-am imaginat că va veni ziua în care să-mi ceară să plec din propria casă. — Nu vreau să te rănesc, dar avem nevoie de spațiu. Copiii cresc, Vlad are nevoie de birou pentru muncă. Tu poți să-ți găsești ceva mai mic, poate la bloc… Poate chiar la azil, dacă vrei să nu fii singură.

M-am ridicat încet de pe scaun, simțind cum genunchii îmi tremură. — Andreea, aici e tot ce am. Nu pot să plec. Aici am trăit cu Ion… Aici e viața mea.

Vlad stătea între noi, cu ochii în pământ. Nu spunea nimic. Îl vedeam cum se frământă, prins între datoria față de mine și dorința de liniște în familie. — Mamă… poate că Andreea are dreptate. E greu pentru toți. Și tu ai nevoie de liniște, nu?

M-am simțit trădată. Vlad era băiatul meu cel mare, cel care venea la mine cu genunchii juliți când era mic și plângea la pieptul meu. Acum era bărbat în toată firea și nu mai avea nevoie de mine decât ca povară.

Am ieșit în grădină, acolo unde Ion obișnuia să sape straturile de roșii și unde ne beam cafeaua dimineața. M-am aplecat și am rupt o frunză de busuioc, mirosind-o cu ochii închiși. Amintirile mă dureau mai tare decât orice cuvânt rostit de Andreea.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Andreea îmi lăsa pe masă anunțuri cu garsoniere de închiriat sau broșuri despre aziluri private. Îmi vorbea rece, ca unui străin. Vlad evita să stea prea mult acasă. Nepoții mei, Ilinca și Darius, mă priveau cu ochi mari și triști când mă vedeau plângând pe furiș.

Într-o seară, după ce toți s-au retras la culcare, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare lui Vlad:

„Dragul meu băiat,
Știu că viața nu e ușoară și că fiecare are nevoie de spațiu și liniște. Dar casa asta e tot ce mi-a rămas din viața cu tatăl tău. Nu pot să renunț la ea fără să simt că pierd tot ce am fost vreodată. Te rog, nu mă alunga. Gândește-te la mine ca la mama care te-a crescut aici.”

A doua zi dimineață, Vlad a găsit scrisoarea pe masă. A venit la mine în grădină și s-a așezat lângă mine pe bancă.

— Mamă… îmi pare rău că te-am rănit. Dar nu știu ce să fac. Andreea insistă… Eu sunt prins la mijloc.

— Vlad, nu vreau să vă stric familia. Dar nici nu pot să plec ca un câine bătrân dat afară din curte.

— Poate găsim o soluție… Poate putem construi o anexă pentru noi sau… nu știu…

— Eu vreau doar să rămân aici, cu amintirile mele.

Discuția a rămas suspendată în aer. În zilele următoare, Andreea a devenit tot mai ostilă. Îmi ascundea cheile de la poartă, îmi reproșa că nu fac destul prin casă sau că uit să sting lumina la baie. M-am simțit tot mai străină în propria casă.

Într-o zi, am primit o scrisoare oficială: Vlad ceruse partajul casei moștenite după Ion. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mers la avocatul satului, domnul Popescu, un om bătrân care mă cunoștea de când eram copil.

— Maria, ai dreptul să rămâi aici cât trăiești. E casa ta prin lege și suflet.

Am plâns în biroul lui ca un copil speriat. — Dar dacă nu mă mai vor? Dacă mă fac să plec?

— Atunci trebuie să lupți pentru tine și pentru memoria lui Ion.

Am decis să nu cedez. Am început să vorbesc cu vecinii, cu preotul satului, cu rudele mele din oraș. Toți m-au susținut. Într-o duminică, după slujbă, părintele Vasile a venit la noi acasă și a vorbit cu Vlad și Andreea:

— Nu e creștinește să-ți alungi mama din casa ei! Gândiți-vă bine ce faceți!

Andreea s-a înfuriat și a început să țipe:

— Toată lumea ține cu ea! Dar noi? Noi nu contăm?

Vlad a tăcut din nou. Eu am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

Lupta a durat luni întregi. Am mers la tribunal, am adus martori, am arătat poze vechi cu mine și Ion în grădină, cu copiii mici alergând printre flori. Judecătorul mi-a dat dreptate: pot rămâne în casă cât trăiesc.

Andreea a făcut scandal zile întregi după verdict. Vlad s-a retras tot mai mult în el însuși. Nepoții mei au venit într-o zi la mine și m-au îmbrățișat fără cuvinte.

Acum stau pe banca din grădină și privesc cerul rozaliu al serii. Casa e mai liniștită ca niciodată, dar uneori liniștea doare mai tare decât orice ceartă.

Mă întreb: oare merită să lupți pentru trecut când prezentul devine atât de greu? Sau poate tocmai lupta asta ne arată cât valorează cu adevărat rădăcinile noastre? Ce ați fi făcut voi în locul meu?