Între datorie și iubire: Povestea mea cu Vlad și fosta lui soție

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătărie. Era târziu, iar lumina slabă făcea umbre ciudate pe chipul lui. Tocmai terminasem de spălat vasele, iar David, băiețelul lui Vlad din prima căsnicie, dormea liniștit în camera lui.

Vlad a oftat adânc și a evitat să mă privească în ochi. — Irina, nu e ca și cum aș vrea asta. Dar dacă Ana se mută la noi, nu mai trebuie să-i plătesc pensia alimentară. Putem folosi banii pentru noi, pentru David… pentru viitorul nostru.

M-am simțit de parcă cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Mă căsătorisem cu Vlad cu doar șase luni în urmă, după doi ani de relație plină de suișuri și coborâșuri. Știam că are un trecut complicat, dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să împart casa cu fosta lui soție.

— Și eu? Unde sunt eu în toată povestea asta? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. — Ce fel de familie crezi că vom fi?

Vlad s-a ridicat brusc și a început să se plimbe nervos prin bucătărie. — Nu înțelegi! Ana nu are unde să stea, a pierdut apartamentul după divorț. Dacă nu o ajutăm, David va suferi. Și eu… eu nu mai pot cu atâtea datorii.

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus la geam și am privit afară, spre blocurile cenușii din cartierul nostru din București. Mi-am amintit de mama mea, care mereu îmi spunea: „Nu te băga între bărbat și trecutul lui.” Dar eu am crezut că iubirea poate vindeca orice rană.

În zilele următoare, tensiunea a crescut între noi. Vlad era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai singură. Seara, când îl culcam pe David, băiețelul mă întreba mereu: — Mami Irina, de ce ești tristă?

Nu știam ce să-i răspund. Nu eram mama lui adevărată, dar îl iubeam ca pe copilul meu. Și tocmai de aceea mă durea atât de tare ideea că ar trebui să accept o situație care mă umilea.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la noi să-l ia pe David la plimbare. Era palidă și vizibil obosită. S-a uitat la mine cu ochii ei mari și triști:

— Irina, știu că nu e ușor pentru tine… dar nu am unde să mă duc. Nu vreau să vă stric viața, dar nici nu vreau să-mi pierd copilul.

Am simțit un val de compasiune pentru ea, dar și o furie mocnită față de Vlad. De ce trebuia eu să repar greșelile lor? De ce trebuia să-mi sacrific liniștea pentru ca el să scape de responsabilități?

Seara aceea a fost decisivă. După ce David a adormit, am stat cu Vlad la masă și i-am spus:

— Dacă Ana se mută aici, eu plec. Nu pot trăi cu umilința asta. Nu sunt o femeie fără coloană vertebrală.

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu vreau să te pierd… Dar nici nu știu cum să ies din situația asta.

— Poate ar trebui să începi prin a-ți asuma responsabilitatea pentru copilul tău și pentru alegerile tale, i-am răspuns cu voce stinsă.

A doua zi dimineață am plecat la serviciu fără să-i spun nimic. La birou, colega mea Raluca m-a văzut abătută:

— Ce s-a întâmplat? Pari la capătul puterilor.

I-am povestit totul printre lacrimi. Raluca m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Irina, nu ești egoistă dacă vrei să fii fericită. Nu poți salva pe toată lumea.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea seară, când am ajuns acasă, Vlad mă aștepta în bucătărie.

— Am vorbit cu Ana. O ajutăm să-și găsească o chirie ieftină și o sprijinim cât putem… Dar nu se mută aici. Ai dreptate, trebuie să-mi asum responsabilitatea.

Am simțit o ușurare imensă, dar rana rămânea acolo. În zilele următoare am încercat să reconstruim încrederea dintre noi, dar ceva se schimbase definitiv.

Au trecut luni de atunci. Ana și-a găsit un loc al ei, David vine la noi în fiecare weekend și încercăm să fim o familie normală. Dar uneori mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Unde tragem linia între compasiune și demnitate?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu vreau să mă pierd pe mine însămi în încercarea de a-i salva pe alții.