Ultima noapte cu Vlad

— Nu respira bine, Maria! Nu vezi că nu respira bine?!

Vocea mea răsuna spartă prin apartamentul mic din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții și Vlad, băiețelul nostru de doar un an și jumătate, avea pielea palidă și ochii sticloși. Maria, soția mea, încerca să-l liniștească, dar mâinile îi tremurau. Nici nu mai știu cine a sunat la salvare. Poate eu, poate ea. Totul s-a petrecut ca într-o ceață groasă, în care fiecare secundă era o eternitate.

— Domnule, vă rog să vă calmați! Ambulanța e pe drum, mi-a spus vocea de la 112, dar eu simțeam că timpul se scurge împotriva noastră.

Când au ajuns paramedicii, Vlad abia mai scotea un sunet. L-au luat pe brațe și am fugit cu toții pe scări, fără să ne pese că eram în pijamale sau că vecinii se uitau speriați pe vizor. În ambulanță, Maria plângea în hohote, iar eu încercam să-i țin mâna lui Vlad, deși era atât de mică și rece.

La spitalul Grigore Alexandrescu ne-au preluat imediat. Doctorii vorbeau între ei cu termeni pe care nu-i înțelegeam: insuficiență respiratorie acută, suspiciune de infecție virală severă. Am rămas pe holuri, privind pereții galbeni și încercând să nu mă gândesc la ce e mai rău. Maria se ruga în șoaptă, iar eu mă simțeam vinovat că nu pot face nimic.

— De ce ni se întâmplă nouă asta? am întrebat-o pe mama la telefon, cu vocea frântă.

— O să fie bine, dragul meu, mi-a spus ea, dar știam că nici ea nu crede asta cu adevărat.

Orele au trecut greu. Dimineața, un medic tânăr a venit la noi cu ochii roșii de oboseală.

— Îmi pare rău… Vlad a făcut stop cardiac. Am încercat tot ce am putut…

Nu-mi amintesc ce a urmat. Maria a țipat atât de tare încât cred că s-a auzit până în stradă. Eu am rămas nemișcat, ca o statuie spartă. Nu știu cât timp am stat acolo, privind la ușa secției de terapie intensivă.

Când am ajuns acasă fără Vlad, apartamentul părea gol și ostil. Jucăriile lui erau peste tot: ursulețul maro pe canapea, mingea colorată sub masă. Fetița noastră, Ilinca, nu înțelegea de ce frățiorul ei nu mai vine acasă. Ne întreba mereu:

— Tati, unde e Vlad? De ce nu se mai joacă cu mine?

Nu aveam răspunsuri. Maria s-a închis în dormitor zile întregi. Nu voia să vorbească nici cu mine, nici cu părinții ei. Eu mergeam la serviciu ca un robot, doar ca să scap de liniștea apăsătoare de acasă.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am găsit-o pe Maria plângând în baie.

— E vina mea… Dacă îl duceam mai devreme la spital… Dacă eram mai atentă…

Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins.

— Tu nu simți nimic! Tu ai uitat deja!

Atunci am izbucnit:

— Cum poți să spui asta? Și eu îl iubesc! Și mie îmi e dor!

Ne-am certat ore întregi. Ne-am aruncat vorbe grele, ne-am reproșat tot ce nu ne-am spus niciodată. Am simțit că pierd nu doar copilul meu, ci și soția mea, familia mea.

Lunile au trecut greu. Prietenii ne evitau sau ne priveau cu milă. La serviciu eram absent; șeful mi-a spus într-o zi:

— Sorine, dacă ai nevoie de timp… Dar știm cu toții că viața merge înainte.

Dar cum să mergi înainte când fiecare colț din casă îți amintește de ce ai pierdut? Cum să fii tată pentru Ilinca când tu însuți ești doar o umbră?

Am început să merg la psiholog după ce Maria mi-a spus că vrea să divorțăm. Nu mai puteam comunica deloc. Fiecare discuție se transforma într-o ceartă despre cine a greșit mai mult sau cine suferă mai tare.

— Sorine, trebuie să vorbiți despre Vlad. Să-l plângeți împreună, nu separat, mi-a spus psihologul.

Dar cum să faci asta când fiecare lacrimă pare să te rupă și mai tare?

Într-o zi am găsit curajul să vorbesc cu Ilinca despre Vlad.

— Frățiorul tău e acum un îngeraș care te veghează mereu.

Ea m-a privit cu ochii mari și m-a întrebat:

— Dar dacă e îngeraș, de ce nu vine să mă vadă?

Nu am avut răspuns. Doar am plâns împreună.

Astăzi au trecut doi ani de atunci. Maria și cu mine încă locuim împreună, dar suntem ca doi străini care împart aceeași durere. Ilinca a crescut și începe să-și amintească din ce în ce mai puțin de Vlad. Eu încă îi păstrez jucăriile într-o cutie pe dulap.

Uneori mă întreb: oare puteam face ceva diferit? Oare vom reuși vreodată să fim din nou o familie? Sau durerea asta ne va despărți pentru totdeauna?

Poate că nu există răspunsuri simple la astfel de întrebări… Dar voi? Cum ați reușit să mergeți mai departe după o pierdere atât de mare?