Fiul meu vrea să-i fac curat în casă – pe bani!

— Mamă, nu vrei să vii să ne ajuți cu curățenia? Te plătim, nu-i problemă!

Am rămas cu mopul în mână, în mijlocul bucătăriei mele, cu vocea lui Vlad răsunându-mi în urechi. Nu știam dacă să râd sau să plâng. Îl crescusem singură, după ce tatăl lui ne-a părăsit când Vlad avea doar șapte ani. Am muncit pe brânci, am renunțat la visele mele ca să-i ofer lui tot ce am putut. Și acum, după ce s-a căsătorit cu Irina, fata aceea cu ochii reci și zâmbetul mereu forțat, Vlad mă cheamă să-i fac curat… pe bani!

— Vlad, tu glumești? am întrebat, încercând să-mi ascund indignarea.

— Nu, mamă, chiar avem nevoie. Irina e ocupată cu serviciul, eu la fel… Și tu oricum ești acasă toată ziua. Nu te-ar deranja, nu?

Mi-am mușcat buza. Nu era prima dată când simțeam că Irina mă privește ca pe o servitoare. De la început, n-a vrut să mă implice în viața lor. La nuntă abia dacă mi-a adresat două vorbe. Am încercat să o înțeleg – poate nu-i era ușor cu o soacră ca mine, mereu prezentă, mereu cu sfaturi. Dar niciodată nu m-am gândit că fiul meu va ajunge să mă trateze ca pe o menajeră.

În seara aceea, am stat pe întuneric în bucătărie și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat în ultimii ani. Cum Vlad a început să se răcească după ce a cunoscut-o pe Irina. Cum mesele de duminică au devenit tot mai rare. Cum, de fiecare dată când îi vizitam, simțeam că deranjez.

A doua zi am acceptat invitația lor. Am intrat în apartamentul lor nou, cu mobila scumpă și mirosul de parfum străin. Irina m-a întâmpinat cu un zâmbet fals.

— Bună ziua, doamnă Maria! Vlad e la birou, dar mi-a spus că veniți. Uite, aici sunt produsele de curățenie.

Mi-a arătat un dulap plin de spray-uri și lavete noi-nouțe. Am simțit un nod în gât.

— Irina, nu știu dacă e potrivit… Eu sunt mama lui Vlad, nu femeia voastră de serviciu.

Ea a ridicat din umeri.

— Vlad a zis că vă face bine să aveți o ocupație. Și oricum… vă plătim cât cereți.

Am început să șterg praful mecanic, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. În timp ce frecam podeaua din sufragerie, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon:

— Da, mama… Da, a venit soacra. Da’ nu-ți face griji, îi dau niște bani și pleacă repede.

M-am oprit din lucru. Mâinile îmi tremurau. M-am simțit umilită ca niciodată.

Când Vlad a venit acasă seara, m-a găsit pe canapea, cu ochii roșii.

— Mamă, ce-ai pățit?

— Vlad… tu chiar crezi că rostul meu în viața ta e să-ți fac curat? Să mă plătești ca pe o străină?

A dat din umeri stânjenit.

— Mamă, nu te supăra… E doar o soluție practică. Și tu ai nevoie de bani…

— Nu despre bani e vorba! E despre respect! Eu sunt mama ta!

Irina a intrat în cameră și a dat ochii peste cap.

— Vlad, ți-am zis că nu e o idee bună…

M-am ridicat brusc.

— Gata! Nu mai pot! Dacă pentru voi sunt doar o femeie de serviciu, atunci nu mai are rost să vin!

Am plecat fără să mă uit înapoi. În drum spre casă am plâns ca un copil. M-am simțit trădată de propriul meu fiu.

Zilele următoare Vlad nu m-a sunat deloc. Am stat singură în apartamentul meu mic și am încercat să-mi găsesc liniștea. Dar gândurile nu-mi dădeau pace: unde am greșit? De ce copilul meu nu mă mai vede ca pe mama lui?

După o săptămână, Vlad a venit la mine acasă. Avea ochii obosiți și fața tristă.

— Mamă… Îmi pare rău. N-am vrut să te rănesc. Dar Irina… ea zice că tu te bagi prea mult în viața noastră.

— Și tu ce crezi?

A ezitat.

— Poate are dreptate… Dar nu vreau să te pierd.

L-am privit lung. Era băiatul meu, dar parcă nu-l mai recunoșteam.

— Vlad, eu te iubesc. Dar trebuie să înveți să-ți aperi familia – și pe mine, și pe ea. Nu poți cere de la mine ceea ce nici tu n-ai accepta pentru tine.

A plecat capul rușinat.

De atunci relația noastră s-a schimbat. Nu mă mai cheamă la curățenie, dar nici nu ne vedem prea des. Încerc să-mi găsesc locul într-o lume care parcă nu mai are nevoie de mine.

Mă întreb adesea: oare unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul ei la respect? Cât trebuie să sacrificăm pentru copiii noștri înainte să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?