Între Datorie și Iubire: Povestea Unei Familii Uitate

— Radu, când ai de gând să vii acasă? Copiii te așteaptă de două ore, iar eu… eu nu mai știu ce să le spun.

Vocea mea tremura, iar telefonul era rece în palma transpirată. Dincolo de fir, soțul meu părea absent, ca și cum ar fi fost la sute de kilometri distanță, nu la doar două străzi mai încolo, în apartamentul cumnatei mele, Ana.

— Ioana, nu pot să plec acum. Matei are febră și Ilinca plânge după tatăl ei. Ana e terminată. Înțelege-mă, te rog.

Am închis ochii și am inspirat adânc. De când Vlad, fratele lui Radu, murise în accidentul acela stupid de pe DN1, viața noastră se împărțise în două: înainte și după. Înainte eram o familie normală — eu, Radu și cei doi copii ai noștri, Mara și Darius. După… eram doar eu cu copiii mei, iar Radu era mereu acolo, la Ana, încercând să repare ceva ce nu putea fi reparat.

În fiecare seară, Mara mă întreba cu ochii mari:

— Mami, tati nu mai vine acasă?

Ce puteam să-i spun? Că tatăl ei îi iubește pe alți copii mai mult decât pe ea? Că datoria față de fratele mort e mai puternică decât dragostea pentru familia lui?

Într-o duminică ploioasă, am decis să merg la Ana. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Radu mi-a deschis și m-a privit ca pe o străină.

— Ce cauți aici?

— Am venit să-mi văd soțul. Și să-i spun că Mara are concurs la pian mâine și ar vrea să fie acolo.

Ana a apărut în spatele lui, cu ochii umflați de plâns. Copiii ei se jucau pe covor, iar Radu le citea dintr-o carte cu povești. Pentru o clipă, am simțit că nu mai am loc în viața lui.

— Ioana, nu vezi că au nevoie de mine? Vlad nu mai e… Cine altcineva să-i ajute?

— Și noi avem nevoie de tine! Mara și Darius te așteaptă în fiecare seară. Eu… eu nu mai pot singură.

Radu a oftat și a privit în jos.

— O să încerc să ajung mâine la concurs.

Dar n-a venit. Mara a cântat singură pe scenă, cu ochii în lacrimi. După spectacol, m-a întrebat:

— De ce nu-i pasă lui tati de mine?

Nu am avut răspuns. Seara, când Radu a venit acasă pentru câteva minute să-și schimbe hainele, i-am spus:

— Nu poți salva pe toată lumea dacă îți pierzi propria familie pe drum.

El m-a privit cu o tristețe adâncă:

— Ioana, nu pot să-i las singuri. Dacă ar fi fost tu în locul Anei?

— Dar nu sunt! Eu sunt aici, vie, cu doi copii care au nevoie de tatăl lor!

Tensiunea dintre noi a crescut. Seară după seară, Radu era tot mai absent. Îi trimiteam mesaje — uneori răspundea scurt, alteori deloc. Copiii au început să se certe între ei din nimicuri; Mara s-a închis în cameră și nu mai voia să vorbească cu nimeni.

Într-o noapte târzie, l-am găsit pe Radu pe balcon, privind orașul luminat.

— Ți-e dor de Vlad? l-am întrebat încet.

A dat din cap.

— Îmi e dor de tot ce era înainte. De liniște. De familie.

— Și noi suntem familia ta…

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Mă simt vinovat că trăiesc. Că pot să-mi țin copiii în brațe când Vlad nu mai poate. Că Ana e singură și eu pot să fac ceva pentru ea și pentru copii…

Am plâns amândoi în noaptea aceea. Dar nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Radu continua să fie împărțit între două lumi: una a doliului și alta a vieții care merge înainte.

La școală, Darius a început să ia note mici. Diriginta m-a chemat la o discuție:

— E tot timpul abătut. Spune că îi lipsește tatăl…

Acasă, Mara a spart un pahar și a țipat la mine:

— Dacă tati tot nu vine acasă, de ce nu ne mutăm și noi la mătușa Ana?

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit că pierd tot ce construisem împreună cu Radu — dragostea noastră, siguranța copiilor, liniștea casei.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun Anei ce simt:

— Știu că treci prin iad. Dar și eu trec printr-un iad al meu. Nu vreau să te rănesc, dar familia mea se destramă…

Ana m-a privit lung:

— Nici eu nu vreau asta. Dar nu pot să-l opresc pe Radu să ne ajute. Poate ar trebui să vorbiți cu cineva… un preot sau un psiholog.

Am încercat să-l conving pe Radu să mergem la consiliere de familie. A acceptat greu. La prima ședință, psihologul ne-a întrebat:

— Ce vă doriți cel mai mult?

Eu am spus: „Să fim din nou o familie.”
Radu a spus: „Să nu mai simt că trădez pe cineva orice aleg.”

Au trecut luni până când lucrurile au început să se schimbe puțin câte puțin. Radu a început să vină acasă mai des — uneori stângaci, alteori tăcut. Copiii s-au apropiat din nou de el încet-încet. Ana a găsit un job part-time și a început să-și refacă viața.

Dar rana rămâne acolo — între datoria față de cei pierduți și iubirea pentru cei rămași.

Mă întreb adesea: oare cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți fără să te pierzi cu totul? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?