Nu mai pot cu nepotul meu: Povestea unei bunici la capătul puterilor

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! Am urlat aproape fără să-mi dau seama, cu vocea tremurândă, în timp ce Radu îmi răsturna pentru a treia oară în acea zi cutia cu jucării direct pe covorul proaspăt aspirat. Fata mea stătea în ușă, cu geanta pe umăr, gata să plece la serviciu. Mă privea cu ochii ei mari și obosiți, dar nu spunea nimic. Poate că se aștepta să cedez din nou, să mă adun și să-i spun că totul va fi bine.

— Mamă, te rog… Știi că nu am cu cine să-l las. La grădiniță nu vrea să stea, iar bona nu mai vine după ce a mușcat-o Radu de mână. Ce vrei să fac?

M-am simțit vinovată instantaneu. Irina era singură, soțul ei plecase de mult, iar eu eram singura care-i mai rămăsese. Dar nu mai puteam. Aveam 65 de ani, inima îmi bătea nebunește de fiecare dată când Radu făcea vreo trăsnaie. Și făcea zilnic: trântea uși, țipa, arunca mâncarea pe jos, lovea copiii din parc. Nu era un copil rău, dar era un copil neînțeles și neglijat.

— Radu, vino aici! am încercat să-l strig cu blândețe. El s-a uitat la mine cu ochii lui verzi și sclipitori și mi-a scos limba. Apoi a fugit în dormitor și a trântit ușa atât de tare încât am tresărit.

Irina a oftat și s-a apropiat de mine.

— Mamă, știu că e greu. Dar te rog… doar azi. Mâine am zi liberă și stau eu cu el.

Am vrut să-i spun că nu mai pot nici azi, nici mâine, nici poimâine. Că mă simt captivă în propria casă, că nu mai am viață de când Radu a venit la mine aproape zilnic. Dar n-am avut curaj. Mi-era teamă că o rănesc pe Irina. Mi-era teamă că o să rămână singură și fără ajutor.

Ziua a trecut greu. Radu a spart o vază veche la care țineam enorm, a desenat cu carioca pe pereți și a refuzat să mănânce orice altceva în afară de biscuiți. Seara, când Irina a venit să-l ia acasă, eram epuizată.

— Mamă, ce-ai pățit? Pari bolnavă.

— Sunt doar obosită, Irina. Foarte obosită.

A doua zi dimineață m-am trezit cu un nod în gât și cu inima grea. M-am uitat la poza lui Radu de pe noptieră și am început să plâng. Îl iubeam enorm, dar nu mai puteam să fiu tot timpul acolo pentru el. Nu mai aveam răbdare, nu mai aveam energie. M-am simțit vinovată pentru gândurile mele.

Am sunat-o pe Irina.

— Mamă? Ce s-a întâmplat?

— Irina… trebuie să vorbim serios. Nu mai pot să am grijă de Radu singură. Nu mai pot. Mă simt rău fizic și psihic. Trebuie să găsești altă soluție.

A urmat o tăcere lungă la celălalt capăt al firului.

— Mamă… dar ce vrei să fac? Nu am bani de bonă, la grădiniță nu vrea… Ce vrei să fac?

— Nu știu, Irina… Dar nu mai pot. Am nevoie de liniște. Am nevoie să mă ocup și de mine.

A plâns la telefon. Am plâns și eu. Mi-a spus că sunt egoistă, că nu o ajut când are cea mai mare nevoie de mine. Mi-a spus că Radu are nevoie de mine, că sunt singura lui bunică.

— Poate dacă ai fi fost mai prezentă când era mic… Poate dacă nu l-ai fi răsfățat atât…

M-au durut cuvintele ei ca niște ace în inimă. Poate că avea dreptate. Poate că am greșit undeva pe drum. Dar nu mai puteam da timpul înapoi.

În zilele următoare n-am vorbit deloc. Casa era liniștită, dar sufletul meu era plin de zgomot: regrete, vinovăție, dorința de a fi ajutat dar și nevoia disperată de odihnă.

După o săptămână, Irina m-a sunat din nou.

— Mamă… am găsit o grădiniță privată unde pare că i-ar plăcea lui Radu. O să încercăm acolo. Dar vreau să știi că mi-e greu fără tine.

Am simțit un val de ușurare amestecat cu tristețe. Poate că relația noastră nu va mai fi niciodată la fel. Poate că lumea mă va judeca pentru decizia mea. Dar uneori trebuie să alegi între a te sacrifica până la epuizare sau a-ți păstra puținul care ți-a mai rămas din tine.

M-am uitat din nou la poza lui Radu și am șoptit:

„Oare e greșit să-ți dorești liniște? Oare cât putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine?”