Umbra Tăcerii: Povestea unei Bunici Nevăzute

— Mamaie, unde mi-e ghiozdanul? strigă Ilinca din hol, în timp ce eu încercam să termin supa înainte să se întoarcă fiica mea de la serviciu. Mâinile îmi tremurau ușor, nu doar de la vârstă, ci și de la oboseala care se adunase în oasele mele de ani buni. — E în dulapul mic, draga mea! răspund, încercând să-mi ascund vocea răgușită.

Așa începe fiecare zi de când m-am mutat la București, în apartamentul Anei, fiica mea cea mare. După ce soțul meu, Ion, s-a stins acum șapte ani, am simțit că nu mai am rost în satul nostru din Teleorman. Ana m-a rugat să vin să o ajut cu copiii, căci ea și soțul ei, Doru, lucrau amândoi până târziu. La început am simțit că am din nou un scop: să cresc nepoții, să le fiu sprijin și alinare.

Anii au trecut repede. Am fost acolo la fiecare răceală, la fiecare serbare, la fiecare lacrimă vărsată pe genunchiul julit. Am gătit, am spălat, am făcut teme împreună. Am renunțat la prietenele mele din sat, la grădina mea cu trandafiri și la liniștea dimineților cu cafea pe prispă. Totul pentru familie.

Dar acum, când Ilinca are 14 ani și Vlad 17, nu mai au nevoie de mine decât ca să le pun masa sau să le strâng hainele. Ana vine acasă obosită și abia dacă mă întreabă cum mă simt. Doru mă salută în grabă și se retrage în biroul lui. Seara stau singură în camera mică de lângă bucătărie și mă uit la pozele vechi cu Ion. Mă întreb dacă am făcut bine să-mi las viața pentru ei.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, am prins curaj și am intrat în sufragerie. Ana stătea cu ochii în telefon, iar Doru se uita la știri.
— Ana, aș vrea să vorbim puțin… am început timid.
Ea a ridicat privirea fără entuziasm.
— Da, mamă?
— M-am gândit… Poate că ar fi bine să merg câteva zile la țară. Mi-e dor de casă și de grădină.
Ana a oftat.
— Mamă, știi că avem nevoie de tine aici. Cine are grijă de copii dacă tu pleci?
— Sunt mari deja… Poate s-ar descurca singuri câteva zile.
Doru a intervenit fără să-și ia ochii de la televizor:
— Mariana, nu e momentul acum. Avem multe pe cap.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar despre câteva zile la țară. Era despre faptul că nu mai eram văzută ca o persoană cu dorințe și nevoi proprii. Eram doar bunica-bonă, bucătăreasa casei.

Într-o dimineață, Vlad a trecut pe lângă mine fără să mă salute. L-am oprit:
— Vlad, ai uitat să-mi spui „bună dimineața”.
El a ridicat din umeri.
— Sunt grăbit, bunico.
M-am așezat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă sacrificiul meu chiar a contat pentru cineva sau dacă am devenit doar un decor mut în viața lor.

Într-o zi de duminică, când toți erau acasă, am decis să le spun ce simt. Am pregătit plăcinta preferată a Anei și i-am chemat pe toți la masă.
— Vreau să vă spun ceva important… am început cu voce tremurată.
Ilinca s-a uitat la mine plictisită.
— Vreau doar să știți că uneori mă simt invizibilă aici. Mi-e dor să vorbesc cu voi, să simt că fac parte din familie nu doar ca ajutor prin casă.
Ana s-a uitat jenată spre Doru.
— Mamă… Nu ne-am gândit că te simți așa. Dar știi cât de mult muncim…
— Știu… Dar și eu am nevoie de voi. Nu doar voi de mine.

A urmat o tăcere apăsătoare. Nimeni nu știa ce să spună. Vlad s-a ridicat primul de la masă fără să spună nimic. Ilinca a dat ochii peste cap și s-a retras în cameră cu telefonul. Ana a rămas singură cu mine.
— Mamă… Îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar nu știu cum să fac altfel…

Am simțit că nu mai am putere să lupt pentru atenția lor. În acea noapte m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea răbdare sau curajul să plec acasă la mine.

În zilele următoare am început să mă retrag încet din treburile casei. Nu am mai făcut teme cu Ilinca, nu am mai gătit decât pentru mine. Am ieșit la plimbare prin cartier și am început să vorbesc cu vecinele de vârsta mea din bloc. Am descoperit că nu sunt singura care se simte așa; multe bunici trăiesc aceeași poveste: sacrificiu fără recunoștință.

Într-o seară, Ana a venit la mine în cameră cu ochii roșii.
— Mamă… Îmi dau seama că te-am neglijat. Dar nu știu cum să schimb lucrurile…
Am luat-o de mână.
— Poate ar trebui să vorbim mai des. Să ne ascultăm una pe alta…

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată cu adevărat. Dar știu că merit mai mult decât tăcerea lor. Și mă întreb: oare câte mame și bunici trăiesc aceeași durere nevăzută? Câte dintre noi avem curajul să cerem ceea ce merităm?

Poate că e timpul ca noi, cele care am dat totul pentru familie, să ne facem auzite. Ce credeți? Cum ar trebui să procedez mai departe?