Cina de sărbătoare a soției și soacrei mele, în timp ce eu mâncam resturi

— Vlad, nu uita să iei pâine când te întorci! strigă Irina, soția mea, în timp ce eu îmi trăgeam bocancii plini de noroi la ușă. Era deja trecut de ora opt seara, iar eu abia reușisem să ajung acasă după o zi întreagă de alergat prin tot orașul, reparând chiuvete, schimbând prize și ascultând necazurile altora. Mâinile îmi tremurau de oboseală, iar stomacul îmi chiorăia de foame.

Am intrat în bucătărie și am simțit imediat mirosul de friptură proaspătă și cozonac cald. Pe masă, fața de masă albă era întinsă ca la sărbătoare, iar soacra mea, doamna Maria, râdea zgomotos cu Irina, amândouă cu paharele pline cu vin roșu. În mijlocul mesei trona o tavă mare cu sarmale aburinde, salată boeuf decorată cu măsline și ou fiert, iar lângă ele, o farfurie cu prăjituri de casă.

— Ce bine miroase… am spus încet, sperând să fiu invitat la masă.

Irina nici nu s-a uitat la mine. — Am făcut pentru mama, că a venit după atâta timp. Tu ai resturi de ieri în frigider, Vlad. Știi că trebuie să ținem banii pentru facturi.

Soacra mea a zâmbit ironic. — Lasă-l, dragă, că el e obișnuit cu mâncare simplă. Bărbații adevărați nu se plâng.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus la frigider și am scos o caserolă cu cartofi prăjiți reci și două bucățele de carne uscată. Am mâncat în picioare, lângă chiuvetă, ascultând râsetele lor și clinchetul paharelor. În minte mi se derulau toate momentele în care am pus familia pe primul loc: când am renunțat la jobul mai bine plătit ca să fiu mai aproape de casă, când am reparat singur acoperișul ca să nu plătim meșteri scumpi, când am stat nopți întregi lângă Irina când era bolnavă.

— Vlad, vezi că s-a stricat iar robinetul la baie! a strigat soacra mea peste umăr.

— Da, rezolv mâine dimineață… am răspuns fără vlagă.

M-am retras în camera mică pe care o numeam birou. Pe birou erau facturile neplătite și agenda cu programările pentru următoarea săptămână. Telefonul a vibrat: un mesaj de la Radu, prietenul meu și patronul firmei. „Vlad, mâine la 7:30 la domnul Popescu. Are o problemă urgentă cu centrala.”

Am oftat adânc. Nu era prima dată când simțeam că nu mai pot. Munca mă storcea de energie, iar acasă eram doar „cel care aduce bani” sau „cel care repară”. Nimeni nu mă întreba dacă sunt bine sau dacă mi-e greu.

Într-o seară, după încă o zi lungă, am ajuns acasă și am găsit masa din nou plină: friptură de porc, piure pufos și salată proaspătă. Irina și doamna Maria vorbeau despre o excursie la munte pe care voiau să o facă împreună. M-am apropiat timid:

— Pot veni și eu?

Irina m-a privit scurt: — Vlad, tu ai treabă mereu. Și oricum, e ceva doar pentru fete.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am adus aminte de tata, care muncea pe șantier și venea acasă murdar și obosit, dar mama îl aștepta mereu cu masa caldă și un zâmbet. Eu nu aveam parte nici măcar de atât.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise, am găsit curajul să vorbesc cu Irina.

— Irina, simt că nu mai contez pentru voi. Muncesc cât pot ca să nu vă lipsească nimic, dar parcă nu mai sunt parte din familie…

Ea a ridicat din umeri: — Vlad, fiecare are rolul lui. Tu aduci bani și repari ce se strică. Noi avem grijă de casă și de mama.

— Dar eu unde sunt în toată povestea asta? am întrebat aproape șoptit.

Irina a tăcut. S-a uitat la mine ca la un străin.

În acea zi am decis să fac ceva pentru mine. Am sunat-o pe sora mea, Anca, care locuia la țară.

— Anca, pot veni la tine câteva zile? Simt că nu mai pot aici…

— Sigur că poți! Te aștept cu drag. O să-ți prindă bine aerul curat și liniștea.

Am plecat fără să anunț pe nimeni acasă. La Anca am găsit liniște și înțelegere. Am stat pe prispa casei cu ea și cu nepoții mei, am povestit despre copilărie și despre cât de greu e să fii nevăzut în propria familie.

— Vlad, poate ar trebui să le spui ce simți cu adevărat. S-ar putea să nu-și dea seama cât te rănesc.

M-am întors acasă după trei zile. Irina era supărată:

— Unde ai fost? Nici măcar nu ai anunțat!

— Am avut nevoie să respir… Să mă simt om.

A urmat o ceartă lungă. Soacra mea a intervenit:

— Vlad, dacă nu-ți convine aici, poți pleca! Irina se descurcă și singură!

Am privit-o pe Irina în ochi:

— Chiar vrei asta?

Ea a ezitat. Pentru prima dată părea nesigură.

— Nu știu… Poate că nici eu nu mai știu ce vreau…

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Irina a început să mă întrebe din când în când dacă sunt obosit sau dacă vreau ceva special la masă. Dar rana rămâne adâncă.

Mă întreb uneori: oare câți bărbați ca mine trăiesc nevăzuți în propriile familii? Câți dintre noi mâncăm resturi în timp ce ceilalți se bucură de festinuri? Ce înseamnă cu adevărat să fii apreciat acasă?