La răscruce de drumuri: O mamă la 63 de ani între dorința de a ajuta și frica de necunoscut

— Mamă, trebuie să vorbim.

Vocea Anei răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Mă uit la ea, cu ochii obosiți de nesomn și griji. Are 38 de ani, dar ridurile din jurul ochilor îi trădează oboseala unei vieți trăite pe fugă, mereu între serviciu și copil.

— Ce s-a întâmplat, fată? întreb, încercând să-mi ascund tremurul din glas.

— Nu mai pot singură, mamă. Nu mai pot! Vlad e tot mai agitat, serviciul mă stoarce de puteri… Am nevoie de tine aici, la Cluj. Am găsit o garsonieră aproape de mine, e mică, dar e a ta. Te ajut cu tot ce pot. Te rog…

Mă uit la mâinile mele, noduroase și muncite. La 63 de ani, am crezut că am trecut prin toate: moartea soțului meu, Ion, plecarea băiatului nostru în Germania, singurătatea care mi-a devenit prietenă. Dar acum, Ana vrea să las totul — casa din satul nostru din Maramureș, grădina cu meri bătrâni, vecinii care mă salută dimineața — pentru un oraș mare, zgomotos și străin.

— Ana… nu știu dacă mai pot să încep iar de la capăt. La vârsta mea…

— Mamă! Nu e vorba doar despre tine! Știi cât de greu îmi este? Toate prietenele mele au mame care le ajută cu copiii. Eu… eu mă simt singură! Vlad are nevoie de tine! Eu am nevoie de tine!

Lacrimile îi curg pe obraji. Mă doare să o văd așa. Dar mă doare și gândul că aș putea să-mi pierd rădăcinile.

În zilele următoare, nu mai am liniște. Vecina Ileana mă întreabă:

— Ce faci, Marioara? Am auzit că vrei să pleci la oraș.

— Nu știu ce să fac, Ileano. Parcă mi-e frică… Dar Ana are nevoie de mine.

— Și tu? Tu ce ai nevoie?

Întrebarea ei mă lovește ca un trăsnet. Nici nu-mi mai amintesc când m-am gândit ultima dată la mine. Mereu am pus pe ceilalți pe primul loc: pe Ion, pe copii, pe nepoți… Eu? Eu am rămas undeva în urmă.

Seara îl sun pe Radu, băiatul meu din Germania.

— Mamă, nu te lăsa convinsă dacă nu simți că poți. Ana trebuie să înțeleagă că ai și tu dreptul la liniște.

— Dar dacă nu o ajut? Dacă Vlad crește fără bunica lui? Dacă Ana se îmbolnăvește de atâta stres?

— Nu poți salva pe toată lumea, mamă…

Mă simt prinsă între două lumi: una care trage de mine să rămân ancorată în trecut și alta care mă împinge spre un viitor necunoscut.

Într-o duminică dimineață, Ana vine cu Vlad. Băiatul sare direct în brațele mele.

— Mamaie! Rămâi cu noi la Cluj?

Îl strâng tare la piept. Simt cum inima mi se rupe în două.

— Nu știu încă, puiule…

Ana mă privește cu ochi rugători.

— Mamă, nu vreau să te forțez. Dar nu mai pot fără tine…

În acea noapte nu dorm deloc. Mă plimb prin casă, ating fiecare lucru: fotografia lui Ion pe noptieră, ștergarul cusut de mama mea, cartea veche de rugăciuni. Mă simt ca un copac smuls din pământ.

A doua zi îi spun Anei:

— Am nevoie de timp să mă gândesc. Nu vreau să iau o decizie pe fugă.

Ana oftează adânc.

— Știu că nu-ți e ușor. Dar nici mie nu-mi e…

În zilele ce urmează, primesc telefoane de la rude:

— Marioara, dacă pleci tu, cine mai are grijă de casa asta?
— Sora ta e supărată că nu i-ai spus nimic!
— Ce rost are să te duci la oraș? O să fii străină acolo!

Simt cum presiunea crește din toate părțile. Nimeni nu vede cât mi-e de greu.

Într-o seară, stau cu Ana pe bancă în fața casei.

— Mamă… Ți-e frică?

— Da, Ana. Mi-e frică să nu mă pierd pe mine însămi. Mi-e frică să nu devin povară pentru tine. Mi-e frică să nu regret…

Ana mă ia de mână.

— Orice ai decide… te iubesc.

În acea clipă realizez că nu există răspunsuri simple. Orice alegere doare pe cineva: pe mine sau pe ea.

Au trecut trei luni. Încă sunt aici, dar sufletul meu e împărțit între două lumi. Primesc poze cu Vlad care merge la grădiniță și plâng în taină. Casa mi-e dragă, dar uneori pare prea mare și prea goală.

Oare avem dreptul să alegem pentru noi la bătrânețe? Sau suntem datori mereu celor pe care-i iubim? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?