Fracturi de familie: O poveste despre facturi, orgolii și dorința de a fi înțeles

— Nu pot să cred că iar ai uitat să plătești factura la gaz, Irina! am izbucnit, cu vocea tremurândă de nervi și oboseală. Era deja a treia oară în ultimele luni când primeam notificare de la furnizor, iar eu eram cea care trebuia să rezolve totul.

Irina s-a uitat la mine peste masa din bucătăria casei bătrânești, moștenite de la bunici. Avea ochii roșii de la plâns sau poate de la nervi, nu știu. — Nu am uitat, pur și simplu nu am avut bani luna asta. Și nici tu nu m-ai întrebat dacă am nevoie de ajutor, a răspuns ea, cu glasul stins.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când ajungeam aici. De când ne-am căsătorit amândouă și ne-am mutat cu familiile noastre în orașe diferite, totul s-a schimbat. Casa bunicilor a rămas undeva la mijloc, ca un pod între trecut și prezent, dar și ca un câmp de bătălie pentru frustrările noastre nespuse.

— Irina, nu e vorba doar de bani! E vorba că nu mai pot să trag doar eu! Mereu eu sun cea care sună la furnizori, eu plătesc facturile, eu mă ocup de reparații. Tu vii doar vara, stai două săptămâni și apoi dispari iarăși luni întregi!

Ea a oftat adânc și a privit pe geam, spre curtea unde cândva alergam amândouă desculțe. — Știi bine că nu pot veni mai des. Copiii mei au nevoie de mine acolo, soțul meu lucrează în ture… Nu e ca și cum tu nu ai viața ta!

M-am ridicat brusc de pe scaun. — Dar eu mă descurc! Eu găsesc timp să vin aici să repar acoperișul când plouă prin el! Eu vorbesc cu vecinii când e nevoie! Tu… tu doar te plângi!

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum mă sufocă furia și neputința. De ce ajunsesem aici? Noi două, care ne promiteam când eram mici că nu ne vom certa niciodată ca alte surori.

— Poate că ar trebui să vindem casa asta, a spus Irina încet, aproape șoptit.

M-am uitat la ea ca lovită. — Să vindem? Să renunțăm la tot ce a însemnat familia noastră? La amintirile cu bunica făcând cozonaci? La serile când tata ne citea povești pe prispă?

Irina a dat din umeri, cu ochii în lacrimi. — Poate că nu mai are rost să ne chinuim. Poate că nu mai suntem o familie.

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice ceartă despre bani sau facturi. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să țip, să-i spun că greșește, dar nu am putut. În schimb, am început să plâng.

— Ți-ai găsit altă familie acum? am întrebat printre sughițuri. Soțul tău, copiii tăi… Eu nu mai contez?

Irina s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr. — Nu e vorba despre asta. Dar nu mai știu cum să fiu sora ta fără să simt că te dezamăgesc mereu.

Am stat așa câteva minute, în liniște, fiecare cu gândurile ei. Mi-am amintit de mama, cum ne certa când ne certam pentru jucării: „Sunteți surori! Voi trebuie să vă sprijiniți una pe alta!”

Dar viața nu e ca în povești. Fiecare are problemele ei, frustrările ei. Eu mă simțeam mereu responsabilă pentru toată lumea; Irina se simțea mereu judecată și insuficientă.

— Hai să facem altfel, i-am spus într-un final. Să stabilim clar ce face fiecare. Să împărțim cheltuielile pe bune, să facem un tabel dacă trebuie. Să nu mai ajungem aici.

Irina a zâmbit trist. — Crezi că un tabel poate repara tot ce s-a stricat între noi?

— Nu știu… Dar poate e un început.

Am petrecut restul zilei împreună, încercând să punem pe hârtie cheltuielile casei: apă, gaz, curent, impozit. Am râs amar când am văzut cât de puțin costă uneori liniștea — și cât de scump e orgoliul.

Seara târziu, înainte să plece spre orașul ei, Irina m-a îmbrățișat strâns. — Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus azi.

— Și mie îmi pare rău… Dar poate că trebuie să ne spunem adevărul mai des.

Am rămas singură în casa bunicilor, cu miros de lemn vechi și amintiri care dor. M-am întrebat dacă vom reuși vreodată să fim din nou surorile acelea unite din copilărie sau dacă viața ne va despărți definitiv.

Poate că fiecare familie are facturile ei nerezolvate — nu doar cele de la gaz sau curent, ci și cele emoționale. Oare câți dintre noi știm cu adevărat cât costă iertarea? Sau cât valorează o relație reparată?

Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu? Credeți că merită să lupți pentru o legătură care doare sau uneori e mai bine să lași trecutul în urmă?