Bărbatul care își schimba șosetele de cinci ori pe zi

— Iar ai lăsat șosetele ude pe calorifer, Sebastian? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura între furie și oboseală.

Sebastian nici măcar nu s-a întors spre mine. Era a cincea pereche de șosete pe care o schimba în acea zi, iar eu simțeam că fiecare pereche era încă o cărămidă pusă între noi. Înainte, râdeam de micile lui ciudățenii. Acum, fiecare gest mă rănea ca o rană veche care nu se mai vindecă.

— Nu pot să stau cu șosete transpirate, Nicoleta. Știi bine asta, a răspuns el sec, fără să ridice ochii din telefon.

M-am așezat la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în jurul unei cești de cafea. Priveam aburii care se ridicau leneș, ca și cum ar fi vrut să fugă din apartamentul nostru sufocant. Mă întrebam când s-a transformat dragostea noastră în această rutină apăsătoare, în care fiecare dintre noi se ascundea după propriile obiceiuri și tăceri.

Când l-am cunoscut pe Sebastian, era un bărbat atent, galant, cu un simț al umorului care mă cucerise instantaneu. Îmi aducea flori de la piață și mă lua de mână pe stradă, fără să-i pese cine ne vede. Îmi spunea că sunt lumina ochilor lui. Dar după nuntă, lucrurile au început să se schimbe încetul cu încetul. La început am crezut că e doar stresul de la serviciu sau oboseala acumulată. Dar apoi au apărut micile obsesii: curățenia exagerată, ordinea maniacală, ritualurile zilnice care nu suportau nici cea mai mică abatere.

— Nu înțelegi că mă simt murdar dacă nu fac asta? a izbucnit el într-o seară, când încercasem să-l conving să lase șosetele în coșul de rufe și nu pe calorifer.

— Dar nu e normal, Sebastian! Nu poți să trăiești așa! Și nici eu nu pot să trăiesc așa!

A tăcut mult timp după aceea. Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi. Am început să ne certăm din ce în ce mai des. Mama îmi spunea mereu că trebuie să am răbdare cu el, că bărbații au și ei ciudățeniile lor. Dar eu simțeam că mă sufoc.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru din București, am găsit-o pe mama la telefon.

— Mamă, nu mai pot. Parcă nu mai suntem o familie. Parcă suntem doi străini care împart același spațiu.

— Nicoleta, dragă, ai încercat să vorbești cu el? Poate are nevoie de ajutor. Poate e ceva mai mult decât pare.

Am oftat. Mama avea dreptate. Poate era ceva mai mult. Poate obsesia lui pentru curățenie era doar vârful aisbergului.

În acea seară am încercat să vorbesc cu el altfel.

— Sebastian, te rog… Spune-mi ce se întâmplă cu tine. De ce ai nevoie să faci toate astea?

A tăcut mult timp. Apoi, cu o voce stinsă, mi-a spus:

— Când eram mic, tata venea beat acasă și ne obliga să facem curat până la miezul nopții. Dacă găsea o pată pe podea sau haine aruncate aiurea, urla la noi sau ne lovea. Am crescut cu frica asta… Că dacă nu e totul perfect, ceva rău o să se întâmple.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știam toate astea despre el. Nu știam cât de adânc erau rănile lui.

— De ce nu mi-ai spus niciodată?

— Mi-a fost rușine… N-am vrut să crezi că sunt slab.

L-am luat în brațe atunci, pentru prima dată după mult timp. Am plâns amândoi în tăcere.

Dar lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Sebastian a acceptat să meargă la terapie, dar drumul spre vindecare era lung și plin de obstacole. În unele zile era calm și prezent; în altele, revenea la vechile obiceiuri și tensiunea dintre noi creștea din nou.

Familia mea nu înțelegea de ce nu plec pur și simplu. Prietena mea cea mai bună, Irina, îmi spunea mereu:

— Nicoleta, meriți să fii fericită! Nu poți trăi toată viața lângă cineva care își schimbă șosetele de cinci ori pe zi și te face să te simți invizibilă!

Dar eu știam că iubirea nu e doar despre fluturi în stomac sau gesturi romantice. E despre răbdare, despre a rămâne lângă celălalt chiar și atunci când totul pare pierdut.

Au trecut luni de zile până când am început să simt că ne regăsim puțin câte puțin. Am început să facem mici ritualuri împreună: ieșeam la plimbare prin parc duminica dimineața sau găteam împreună rețete noi. Uneori râdeam din nou ca la început.

Dar uneori mă întrebam dacă nu cumva ne mințim singuri. Dacă nu cumva încercăm să reparăm ceva ce e deja prea stricat.

Într-o seară ploioasă de toamnă, stând la masa din bucătărie cu o ceașcă de ceai în față și privind la Sebastian cum își schimba pentru a patra oară șosetele în acea zi, m-am întrebat:

Oare cât putem iubi un om fără să ne pierdem pe noi înșine? Oare merită să lupți pentru cineva care nu știe încă să lupte pentru el însuși?